Dacă teoria lui Deleuze din cele două cărţi publicate în anii ’80, Cinema 1,2, ar fi rezumată, aceasta ar suna în felul următor: principala acţiune teoretică întreprinsă de Gilles Deleuze a fost identificarea a două categorii foarte încăpătoare de „imagini“ ale „lumii“ cinematografice. Una dintre acestea este denumită „imaginea-mişcare“, fiind integrată regimului imaginii-mişcare sau „regimului organic“; cealaltă fiind integrată regimului „imaginii-timp“ sau regimului cristalin. Va exista deci un cinema al imaginii-mişcare, identificat de cele mai multe ori cu cinema-ul clasic, şi un cinema al imaginii-timp, identificat cu cinema-ul modern (postbelic). Ambele categorii cuprind o varietate de stiluri şi regizori. Fiecare creator va contribui în felul său la ceea ce numim „gîndire cinematografică“. Fiecare regizor important va crea propria imagine a gîndirii cinematografice. Filmele din categoria imaginii-mişcare cuprind operele mai multor regizori clasici precum D.W. Griffith, Sergei Eisenstein, Buster Keaton sau Charlie Chaplin, dar şi Elia Kazan, Robert Wiene, John Ford, Alfred Hitchcock, John Huston, Howard Hawks, Akira Kurosawa. Activitatea cinematografică a acestor regizori poate fi încadrată în aria regimului organic al cinema-ului. De partea regimului cristalin al cinema-ului vor fi filme precum L’année dernière à Marienbad (1961, regia Alain Resnais) – filmul preferat al lui Deleuze, acesta ilustrînd perfect un cinema al creierului. Alte filme ale regimului cristalin sînt filmul lui Werner Herzog, Inimă de sticlă (1976), Cetăţeanul Kane al lui Orson Welles (1941), precum şi toate filmele lui Fellini, Tarkovski (deşi acesta este pomenit doar sporadic), Antonioni, Visconti, Renoir, Ophüls, Rouch, Varda, Ozu (este un precursor) ş.a. Toţi aceşti autori şi operele lor, fie că aparţin cinema-ului organic sau celui al regimului cristalin, contribuie la o