Mama ta e un poem. Umblă cu scrisorile tale precum cu un joc de cărţi, le încurcă şi le descurcă, le citeş te şi le reciteş te, când de la început, când de la mijloc, ba chiar cred că, sub influenţa cercurilor conducătoare, reuşeşte să le citească şi de la dreapta la stânga, şi începând cu sfârşitul”.
Rândurile îi aparţin inginerului Dan Brătianu, nepot de-al lui Ion C. Brătianu, şi se găsesc într-o scrisoare din 1947 adresată bunei sale prietene, Monica Lovinescu. Situaţia prezentată defineşte fidel profilul celei care a fost Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu (1887-1960), cunoscută până acum drept „soţia criticului” şi mama Monicăi Lovinescu, cea pentru care realizatoarea de la „Europa Liberă” a păstrat până la moarte un sentiment nevindecat de culpabilitate. Odată cu plecarea fiicei, petrecută la 8 septembrie 1947, mama avea să rămână blocată într-un purgatoriu sub Cortina de Fier. Va trăi drama decăderii sociale şi va sfârşi întro groapă comună din penitenciarul Văcăreşti. Doamna Astrid Cambose realizează povestea acestei despărţiri, prin selecţia celor peste 2.500 de scrisori şi cărţi poştale din arhiva Lovinescu-Ierunca. Primul volum din Scrisori către Monica înregistrează intervalul 1947-1951, urmând ca tomurile viitoare să acopere perioadele de până la moartea Ecaterinei Bălăcioiu (aprox. 7 iunie 1960).
Aşadar, un poem. O fiinţă delicată, rămasă în umbra soţului, o femeie discretă dar rasată, şcolită la Paris, provenind dintr-o familie de boieri mândri şi excentrici. Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu a fost inspectoare generală de franceză, iar după instaurarea noului regim trece toate cercurile infernului social, culminând cu încarcerarea din 1958. Fragmentul citat surprinde starea de spirit a mamei la nici două luni de la plecarea fiicei doctorande. Lucrurile par încă normale. Îşi petrece concediul prelungit la Mangalia. Apoi istoria o ia la vale.
