Odinioară Fondul Literar – anexă a Uniunii Scriitorilor – dădea bani mulţi unor scriitori dispuşi să îşi vîndă talentul, să se lase aserviţi de propaganda oficială. Erau aşa-zise împrumuturi pe care cei în cauză nu le mai returnau. Şi dacă se întîmpla totuşi aşa – să zicem că la publicarea unei cărţi Statul confisca suma cuvenită pentru drepturile de autor – povestea se relua da capo. Iar aşa-zisele împrumuturi acordate, fireşte, celor aflaţi în graţiile regimului. Era o gaşcă, mereu aceeaşi, care avea acces la asemenea fonduri obscure la care restul breslei nu avea acces. Un domn Iancu se ocupa de toată afacerea, ajutat de securistul Uniunii Scriitorilor, Achim. Favoriţii regimului s-au înfruptat decenii din banii Fondului Literar, neproducînd aproape nimic, în afara cîtorva poezioare patriotarde, ode internaţionalist-proletare, imnuri de preamărire lui Ceauşescu. Erau şi date fixe cînd trebuia să îţi aduci obolul pentru sutele de mii de lei încasaţi – 1 mai, 23 august, 7 noiembrie (pînă în 1965), 26 ianuarie. Nu trebuie să credem că numai cei netalentaţi se pretau la acest schimb oneros. Şi-au vîndut conştiinţa şi scriitori de cert talent. Aceştia erau chiar mai vînaţi de regim. A fost un schimb între talentul/zelul autorului şi interesele regimului. Primeai bani, casă, sinecuri, posturi, paşaport, spaţiu tipografic, poziţii în ierarhia Uniunii Scriitorilor şi chiar intrai în CC al PCR. Fireşte, dacă îi lăudai pe şefi şi nu crîcneai în front. În epocă aşa mergeau lucrurile. Alte soluţii erau tăcerea sau exilul. Publicai la editurile de stat, treceai prin ghilotina cenzurii, te livrai maşinăriei aparatului de propagandă. Asta a durat din 1948 pînă în 1989. Sînt destule asemănări între acest mecanism şi ce s-a practicat în anii 2000. Sînt şi diferenţe – între care una esenţială. După ’89 ai o opţiune. Poţi să nu accepţi regimul, poţi să îl critici, nu mai ai de