Lingviştii sînt în genere naturi puritane, privind cu mefienţă îndrăznelile speculative ale filosofilor, mai ales atunci cînd ele nu au acoperire în litera textelor vechi. La mijloc e o precauţie de ordin principial, care le dictează ca în locul unor interpretări riscante să prefere stricteţea formală a etimologiilor verificate.

E cunoscută rezerva lui Alexandru Elian faţă de intuiţiile lui Noica în privinţa limbii greceşti, la fel ca obiecţiile lui Ulrich von Wilamowitz la alunecările retorice în care Nietzsche nimereşte scriind Naşterea tragediei din spiritul muzicii. Din aceeaşi categorie a erudiţilor care respectă litera mai mult decît paroxismele spirituale face parte şi Aram Frenkian, savant a cărui vocaţie clasicistă a culminat în studii dedicate culturii eline.

Ce surprinde la armeanul născut în Constanţa şi şcolit la Cernăuţi şi Paris e că interesul pentru Elada trece dincolo de Homer sau tragici (Eschil, Sofocle, Euripide) şi se întinde pînă la presocratici (Empedocle sau Parmenide) şi chiar pînă la gînditorii sceptici (Pyrrhon şi Timon). E drept, atracţia faţă de filosofi e hrănită de o motivaţie îndeosebi filologică, pe Frenkian preocupîndu- l acurateţea textelor rămase în urma lor, dar chiar şi aşa, coerciţiile impuse de limbile clasice nu-l împiedică să iasă din condiţia lingvistului pentru a intra în pielea unui autor dornic de abstracţiuni.

Din acest motiv Lumea homerică e un volum de la care, în ciuda temerii de a fi sufocat de o erudiţie lexicală fără orizont, te alegi cu un mănunchi de distincţii speculative. Cu alte cuvinte, cititorul află aici o carte de nuanţe fine, şi abia apoi un catastif de cuvinte vechi. Lapidar descris, efortul lui Frenkian e de a extrage din litera epopeelor homerice viziunea despre lume care i-a însufleţit pe greci în jurul secolului VIII înainte de Hristos. Chiar dacă livresc cultura greacă încep