Este aproape incalculabil rolul pe care aceste scrisori îl joacă în fixarea profilului unui autor ca Emil Brumaru. Dacă poezia lui place îndeobşte, dar este apreciată fie sever, fie abundent empatic, corespondenţa, în schimb, cucereşte fără drept de apel. Volumul al treilea de Opere (subintitulat Cerşetorul de cafea), nu demult editat de Polirom, ratifică un verdict pe care primele două îl lăsau, poate, în suspensie: ne aflăm în faţa unui mare scriitor.
De ce abia acum? Oricât de liberali am fi, şi oricât am pleda pentru egalitatea temelor mici cu cele mari, e clar că, totuşi, prejudecata solemnităţii e încă funcţională. Şi că, fără să ne dăm seama, ne afectează pe fiecare dintre noi. Constatăm adeseori, cu surprindere, că admirăm câte un poet mai rudimentar, dar pregătit să atace probleme cu glazură existenţială, în defavoarea unuia impecabil, încântător, dar simplu, uman din creştet până-n vârful unghiilor, şi cu totul lipsit de facondă profetică. Îi numim pe unii puternici, viguroşi, naturali, şi pe alţii făcuţi, construiţi, cerebrali, uitând că scrisul însuşi e o convenţie, iar literatura, vai, o convenţie încă şi mai codificată. Avem, pe de o parte, imperative esenţialiste, considerând demagogic că, la rigoare, un singur poem reuşit poate salva o întreagă carieră şi, pe de altă parte, suntem fascinaţi de ideea de cantitate. Aşteptăm, de la debutanţii în care avem încredere, confirmări (care, evident, nu vin mai niciodată), amânând bucuria imediată pentru o perioadă imprecisă. Când, în sfârşit, aceştia îşi definitivează o formulă, ei devin, automat, manierişti şi, deci, istoriceşte, cazuri clasate.
Din ciocnirea atâtor contrarii, de obicei, tocmai nevinovaţii, adică poeţii de felul lui Emil Brumaru, ies prost. Cât timp a scris rar (declarându-se de altminteri în criză), a fost judecat exact aşa. Ca un scriitor al cărui univers mărunt se află în perfec
