Dansator, coregraf, dar şi poet, director al Baletului Naţional din Chile „El Banch“, Gigi Căciuleanu a adus pe scenele româneşti un tip special de teatru – teatrul coregrafic, în care artiştii nu sînt nici actori, nici dansatori, ci dansactori. Stilul său, poetic şi matematic în acelaşi timp, a fost şlefuit sub îndrumarea lui Miriam Răducanu. A absolvit Şcoala Naţională Superioară de Coregrafie din Bucureşti şi a avut un stagiu de perfecţionare la Teatrul Balşoi. A fost solistul baletului Operei Române şi în 1994 a înfiinţat Compania de dans „Gigi Căciuleanu“. În cadrul FNT 2012, a fost invitat cu două spectacole: D’ale noastre (după I.L. Caragiale, producţie TNB) şi Carmina Burana (după texte profane din secolul al XIII-lea şi muzica de Carl Orff, Teatrul Naţional Târgu-Mureş).
Aţi fost prezent la această ediţie a FNT-ului cu două spectacole ce au pus în scenă două tipuri diferite de poezie: o poezie a concretului, a celor omeneşti, înD’ale noastre, şi o poezie ce vorbeşte despre norocul schimbător al sorţii, în Carmina Burana. Cum răspund acestea sensibilităţii dvs.? Ceea ce le uneşte este tocmai sensibilitatea mea, dragostea mea pentru metaforă şi pentru mişcare, nu numai mişcarea dănţuită, ci mişcarea dansată, adică dusă dincolo de mişcarea pur formală, unde contează şi intenţia, şi încărcătura interioară, şi inteligenţa, cultura interpretului. În ambele, sînt actori-dansatori, eu îi numesc dansactori. În D’ale noastre, mulţi au făcut dans, i-am readus în lumea lor, dar am putut să o fac doar pentru că au trecut prin actorie. La fel şi în Carmina Burana, toţi sînt actori, chiar şi Attila Bordás, Cristina Iuşan, care au făcut şcoala de coregrafie (între timp, Cristina a devenit profesoară la universitate, la Târgu-Mureş, pe partea de mişcare, Atilla este şi coregraf, şi interpret). Au putut să fie dansatori trecînd prin actorie. Sînt două spec
