M-am referit săptămâna trecută la împrejurările care au prilejuit impresionantele scrisori ale Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu, soţia marelui critic, adresate Monicăi Lovinescu, începând din 1947, până în 1958.

Un prim volum apărut recent cuprinde scrisorile dintre 1947 şi 1951. Alte două volume sunt prevăzute a duce la capăt corespondenţa dintre mama Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu şi fiica Monica Lovinescu (s-au păstrat doar scrisorile mamei, în număr de 2.500).

Selecţia şi îngrijirea textelor, prefaţa şi tabelul cronologic aparţin doamnei Astrid Cambose, iar traducerea din franceza celor mai multe în română se datorează doamnei Gabriela Creţia.

Îmi rămâne să vorbesc, pe scurt, fireşte, despre conţinutul acestei neobişnuite corespondenţe, din care se desprinde portretul moral şi sufletesc al Marii Doamne care a fost Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu.

Fericire şi suferinţă

„Tema" tuturor scrisorilor este una singură: „Sunt fericită să te ştiu acolo, sufăr că nu te afli lângă mine". Relaţia dintre mamă şi fiică trebuie să fi fost una foarte strânsă.

Nu e vorba numai de dorul care o macină pe mamă, de permanenta ei grijă de soarta fetei, care găseşte rareori ocazia de a-i trimite, la rândul ei, câteva cuvinte, nici numai de remuşcările Monicăi, incapabilă să oprească maşinăria infernală a persecuţiilor la care mama ei era supusă.

În ciuda potenţialului dramatic al evenimentelor, a turnurii lor tragice, scrisorile Ecaterinei Bălăcioiu sunt ale unei mame care dă dovadă de stoicism şi îşi cruţă fiica de multe dintre amănuntele sordide ale vieţii în comunism.

Îi ascunde chiar un fapt excepţional de important şi care, în definitiv, îi va pecetlui soarta: presiunile pe care Securitatea le exercită asupra ei, de a o atrage pe Monica în ţară, şi refuzul ei demn de a le ceda. Când va afla acest lucru, după moartea mamei, Monica îşi va re