”Aşa cum am discutat cu premierul şi cu guvernatorul BNR, am decis să avem un nou acord cu FMI pentru încă un an sau doi”, a declarat Traian Băsescu, ieri (joi), cu ocazia întâlnirii cu reprezentanții organizației financiare.
”Iată că Ponta și Băsescu pot coabita”, a fost comentariul cel mai des întâlnit după această declarație, comentariu care ignoră/eludează fondul problemei. Este sau nu prelungirea/un nou acord cu FMI o soluție? Iar răspunsul ar putea fi pozitiv doar în lipsa unor altor soluții. Pentru că experiența actualului acord ne arată destul de clar că FMI NU reprezintă o soluție de dezvoltare, ci una de avarie, care te ajută cel mult să poți trece peste o anumită perioadă, dar cu o notă de plată consistentă pentru o întreagă generație.
Privatizările impuse de FMI duc la o diminuare a activelor unui stat, nu doar la diminuarea ”găurilor negre”. Acceptând ideea că eventualii investitori sunt de bună-credință (mai exact nu cumpără afaceri pentru a le închide, ci pentru a le face profitabile), rezultă că acele afaceri, decăpușate și cu un management profesionist (privat sau nu), ar putea face profit și pentru stat în mod direct (nu doar prin plata unor taxe și impozite, de cele mai multe ori duse către minim de experții contabili și avocații investitorilor).
Fiscalitatea ridicată, de asemenea impusă de FMI, nu este un factor de dezvoltare, ci de stagnare. Pentru afaceri înseamnă mai puțini bani de investit în alte afaceri, în modernizare, tehnologizare etc., iar pentru salariații de rând mai puține venituri reale. Mai mult, fiscalitatea ridicată impusă de FMI nu are ca scop principal asigurarea obligațiilor sociale ale unui stat (creșterea, modernizarea, diversificarea lor), ci, în primul rând, o asigurare pentru FMI că va avea de unde să-și recupereze banii împrumutați (și dobânzile aferente).
În fine (dar nu în cele din urmă), exploa
