Cele nouă povestiri din Singurătatea alergătorului de cursă lungă nu s-au lăsat deloc desfăcute, „analizate“ după ce le-am citit. Stăteau în propria lor atmosferă, de o concreteţe limpede şi difuză în acelaşi timp, încît m-am gîndit la ele ca la un personaj dintr-o fotografie, un personaj care întoarce capul chiar atunci cînd fotograful se pregăteşte să apese pe declanşator. O senzaţie stranie, cu atît mai mult cu cît prozele lui Sillitoe par de o simplitate exemplară. Da, asta era: simplitatea exemplară, pe care aluneci ca pe o suprafaţă lucioasă. Dar simplitatea lui Sillitoe nu înseamnă neapărat reducţie sau economie extremă de mijloace. Minimalismul său, deloc sărăcăcios, vine dintr-o combinaţie firească de voci interioare, de decupaj narativ, de gesturi, detalii şi dialoguri, o combinaţie la care un scriitor ajunge doar atunci cînd găseşte balanţa justă între viaţă şi scriitură. Atunci cînd dozajul existenţial şi filtrele scriitorului ajung la un acord fin, atunci cînd totul curge firesc şi simplu. Decupajul narativ şi felul de a povesti al autorului nu au nimic excepţional, dar de fiecare dată te uimeşte cînd descoperi cum o simplă naraţiune la persoana a treia, ca în Unchiul Ernest, poate să ajungă doar pe cîteva pagini la o profunzime şi o densitate pe care cu greu le-ai fi bănuit. Ai toate tehnicile ştiute şi banale, un narator omniscient, descrieri, dialoguri, dar modul în care le reia şi le redimensionează e pe cît de simplu, pe atît de surprinzător: dintr-un singur paragraf, reuşeşte să închege deja povestea unei vieţi, viaţa dură şi încercată a lui Ernest tapiţerul; dintr-o descriere anodină, o stare: „Din ceasul primăriei se auziră clopotele de ora zece şi jumătate. Deasupra teatrului, petice de cer albastru păstrau poziţii cîştigate cu greu în faţa norilor de toamnă, iar un vînt perfid izbucnea în rafale care rostogoleau hîrtii şi pachete de ţigăr