„Unde ni-s entuziaştii, visătorii,

trubadurii,

Să ne cînte rostul lumii şi splendorile

naturii?“ Al. Vlahuţă Postulînd că fiecare secol își fabrică în mod ineluctabil limitele și depășirea, deducem că, în mod natural, starea de criză economică pe care societatea contemporană o traversează are cu siguranţă o influenţă determinantă în acest proces ineluctabil în care reaua gestionare a treburilor cetăţii merge pînă la a săpa în mod insidios fundamentele culturale și spirituale ale acesteia. Nu acesta este avertismentul testamentar pe care Benjamin Fondane ni-l transmite atunci cînd spune că pentru om mai periculoasă decît moartea, decît dispariţia fizică este recunoașterea eșecului său spiritual? Și dacă – circumscrise unei realităţi culturale considerate azi desuete şi lipsite de un ecou major în istoria noastră literară, așa cum a fost sămănătorismul – versurile de mai sus ale lui Alexandru Vlahuţă ar avea astăzi același ecou în raport cu lumea actuală aflată într-o acută inflaţie a valorilor și descriind „melancolia secolului care moare“, a (in)capa­cităţii lumii contemporane de a prezerva şi perpetua valorile sale esenţiale, capabile să o definească şi să-i dezvăluie sensul devenirii ei, „rostul lumii“, cum îl numeşte poetul? Din această perspectivă, subiectul de faţă, legat de toamna literară franceză, pregătită de-a lungul întregului an și culminînd cu publicarea unui număr considerabil de cărţi în lunile august-septembrie ale fiecărui an, capătă o şi mai mare importanţă. Se poate afirma că acest fenomen este unul dintre cele mai inconturnabile, mai aşteptate şi mai urmărite de critica literară, de mass-media şi de publicul larg şi denumit în lumea francofonă prin sintagma celebră de rentrée littéraire, căpătînd o perspectivă identitară valorizantă pentru noţiunea de patrimoniu cultural şi național, lucru cultivat dintotdeauna cu mare atenţi