„În Petropolul străveziu vom deceda,
Aici, unde-i stăpînă Proserpina,
Aerul morții-l bem, ca din ulcea,
Și moartea tot mereu spre noi se-nclină.“ Dragă Osip… În Petropolul străveziu te-am urmat, dragul meu Osip, dar n-am găsit-o aici doar pe Proserpina, ci încăperi părăsite cu pereții încrustați de formele glasurilor care s-au ridicat ori au gemut odinioară. M-am lăsat vizitat de toate aceste morți, ca un manechin ce se lasă îmbrăcat de ultimele clipe ale unor vizitatori din alte lumi. Camera 1: Trecerea rîului Zbruci. Naratorul lui Babel rechiziționează casa unor evrei, apoi se prăbușește, istovit, alături de unul dintre ei, care doarme dus, într-un colț. Urmează coșmarul, de fapt, amintirea zilei trecute, de luptă, imagini dinamice, mirosul de sînge, țipetele cailor… Tot dinamismul este interior, ţine aproape doar de cel care visează, pentru că, în exterior, în cameră, „totul zace ucis de tăcere și numai luna, apucîndu-se cu mîinile vinete de capul rotund, lucios și nepăsător, vagabondează în dreptul ferestrei. [...] Femeia își ridică de pe dușumea picioarele slabe și burta rotundă, și trage pătura de pe omul adormit. Bătrînul zace acolo mort, întins pe spate. Beregata îi e sfîșiată, fața despicată în două și-i atîrnă în barbă un cheag de sînge vînăt, ca o bucată de plumb“. Sîngele bătrînului, ca o bucată de plumb, închide imaginea morții, deschisă de mîinile vinete ale lunii. Se face trecerea spre sexualitate adică spre violarea femeii de către soldații polonezi, în timp ce, în camera alăturată, bătrînul își dădea duhul. Nu ajungem, oare, la aceeași compoziție grotescă precum la finalul Idiotului? Camera 2: Profesorul de literatură. Nikitin a avut o noaptea grea, nimic de spus. Tocmai a pierdut 12 lire la cărți și, pe deasupra, unul dintre adversari i-a și aruncat de colo, nu fără respect, ce-i drept, cum că ar sta pe un purcoi de bani. Dar, d