Exista indeletniciri care ofera mai mult decat angoasa unor perspective marginite ori spaima cantonarii definitive in reflexe sterile si neprietenoase. Le-as numi „de frontiera", intrucat incurajeaza in masura sporita aditia, dar si altoiul de competente. Profesoratul, bunaoara. Daca nu-i sfidezi curajos limitele, pare o „inchidere" primejdioasa in malaxorul uzurii si al rutinei didacticiste, deseori excesive. Daca, dimpotriva, intrevezi in acesta o platforma pentru evaziuni si experiente inedite, poate fi o „deschidere" promitatoare atat in plan personal, cat si intr-un registru ceva mai generos. Mi s-a intamplat sa cunosc numerosi profesori-artisti, dar si dascali de formatii diferite, pentru care exercitiul artistic este fie o alta fata a preocuparilor curente, fie un hobby placut si reconfortant, fie un refugiu ocazional, cu virtuti terapeutice. Este „lumea artei" un domeniu autarhic, ferm delimitat, cu acces restrictiv? Poate fi abordata din exterior, adica in absenta unei investitii exclusive? Care sunt sansele de reusita ale celor care o tatoneaza, institutional vorbind, din afara ei? Iata doar doua ilustrari din imediata noastra vecinatate... Discret in afisarea meritelor artistice, dar ferm si impetuos in exersarea abilitatilor stiintifice, profesorul Vasile Cotofan ne arata de cateva decenii cum pot fi impacate cele doua optiuni, pozitionandu-se la granitele care separa arbitrar anatomia animaliera de plastica propriu-zisa, fara ca aceasta ambiguitate a situarii sa diminueze in vreun fel relevanta praxisului asumat cu dubla masura. Insumand priceperi si cunostinte, activezi premeditat ethos-ul intregitor al sintezei si, de ce nu? al gestului insolit. Acoperi, in fapt, noi arii de interes, unele nebanuite, necercetate, dar nu mai putin... interesante. Pentru cei ispititi de arcanele reprezentarii corpului fizic, anatomia artistica a fost intotdeauna o piatra