Sfântul care încuie Pământul pentru păsări şi insecte, până la venirea primăverii
Din prima clipă, mi-a plăcut această bisericuţă ascunsă discret printre casele din spatele bulevardului Cantemir, nu departe de mânăstirea Radu Vodă şi bătrânul Pod Mărăşeşti. Din prima clipă l-am îndrăgit pe acest Sfânt, singurul fiu al unei familii de romani bogaţi - un răsfăţat al soartei care, brusc şi fără să lase vreo vorbă părinţilor, şi-a lepădat hainele lui de mătase cu brâu din fir aurit şi a fugit în lume, tocmai la Edessa, pentru a se închina Icoanei cu chipul nefăcut de mână şi pentru a afla, în noian de lacrimi şi rugăciuni, marele adevăr - cine este şi ce drum are de urmat în viaţă.
Cerşetor la curtea tatălui său
E cu neputinţă să nu prinzi drag de Sfântul Alexie. E cu neputinţă să nu te pleci în faţa suferinţei lui şi să nu te întrebi cum acest om a avut puterea de a renunţa mereu la ale sale, fără să ceară nimic în schimb. La Roma, în casa părintească, putea să locuiască într-un palat, înveşmântat cu haine moi, de purpură, şi mii de slujitori în preajmă, dar a preferat pâinea amară a străinilor. La Edessa, ar fi putut să se călugărească. Ar fi putut foarte bine să ajungă episcop sau măcar să păstreze starea de linişte a rugăciunii în orice colibă de pustnic, dar, simţind în duh lacrimile şi durerea sfâşietoare a părinţilor lui (Eufimian şi Aglaida), nu a mai stat pe gânduri. În numele iubirii pentru părinţi, a renunţat până şi la gândul de a rămâne într-o mânăstire. A preferat umilinţa străzii şi răutatea oamenilor. S-a întors de unde a plecat, pentru a trăi la Roma, dar nu în bogăţie, ci în preajma casei tatălui său, ca un străin dispreţuit şi necunoscut de nimeni, îmbrăcat în zdrenţe şi dormind sub cerul liber, în chip de cerşetor, de om fără căpătâi.
Icoană înfăţişându-l pe sfânt Ani de zile îşi va duce via
