TOCMAI LUCRAM

Tocmai lucram la o ediţie critică din Urmuz

când am fost spintecat pentru a cincea oară –

mai lipsea – mi s-a spus – un petec

la sacul cu intestine.

Ieşisem nu de mult din hăţişul de manuscrise,

un pic ameţit şi confuz de-atâtea

tăieturi, adaosuri, variante,

de-a dreptul în gerul de ianuarie: o,

gemene Geometrii,

după miile de rescrieri şi freamăte,

râme, virgule, şi seminţe!

Peste trei ore, a început şi în mine

Marea Simplificare,

doi vestiţi croitori în halate verzi

au tot forfecat o piele demodată

probabil ca să nu se vadă petecul cu pricína,

apoi m-au încredinţat, se pare,

unei calfe cu mult mai puţin îndemânatice, -

îmi dau seama acum, judecând

discutabila estetică a cusăturii.

Pe semne, atunci când se scorojeşte rama,

are şi pânza voie să se destrame.

M-am trezit însă şi cu un fel de ţevi

altoite în vreo trei locuri

şi tot atâtea pungi pentru lichide aurii şi roşii, –

ar trebui să am un soi de mândrie,-mi spuneam, ca

de Bărăgan irigat.

Fiind acum „compus din”,

ca bizarii eroi urmuzieni, mi-e mai degrabă ruşine,

chiar foarte ruşine,

când ies din nou în zăpadă şi ger,

aşa de murdar, cu atâtea linii

deplasate, cu sângele meu abia închegat

ajuns un fel de jeg

al fostelor geometrii.

Ce-i de făcut?

Pare că se răzbună acum

prea multa literatură înghiţită,

Da, şi fermenţii

Literaturii Viitorului

agitându-se în zadar în propria mea băşică,

compromişi pentru totdeauna!

şi epopeica luptă din asfinţit,

şi mătura pe care-o simt, se apropie.

Dar foarte mândru că pot ilustra şi eu

cât de cât