O zicală populară spune: "Vorbi şi Ion, că şi el e om". În lumea tradiţională a satului, unde buna cuviinţă era regula absolută, vorbirea era drămuită cu grijă.

Palavragiii, cei ce se vârau neîntrebaţi în vorbă în toate împrejurările, unde se pricepeau şi mai ales unde n-aveau habar, cei răi de gură, cei buruienoşi în gândire şi limbaj erau dispreţuiţi şi ironizaţi de comunitate. Democraţia sătească, aşa cum se vede-n faimoasa poiană a lui Iocan, era de fapt o meritocraţie: vorbeau cei deştepţi şi competenţi, ceilalţi făceau mai bine s-asculte.

Libertatea cuvântului este, alături de libertatea de a călători, cel mai însemnat câştig al românilor ca urmare a revoluţiei din 1989. Timp de patruzeci de ani societatea românească a tăcut, terorizată şi inhibată de un discurs unic, cel al dictaturii comuniste. Nu frigul, foamea şi mizeria au fost în acei ani lucrul cel mai greu de suportat, ci tăcerea de mormânt impusă de regim. O enormă uşurare pentru români a fost sentimentul că "şi tu eşti om", că şi tu poţi vorbi fără teamă în spaţiul public, că şi părerea ta contează.

Dar libertatea a venit în România fără mod de întrebuinţare, aşa că a fost înţeleasă de fiecare după gradul său de educaţie şi după interesele proprii. Conceptul însuşi de libertate, în România, a fost grav afectat de toate defectele societăţii româneşti, de lipsa unei tradiţii democratice moderne, de instabilitatea sistemului de valori, de lipsa unor modele, de corupţia generală. Nu am fost pregătiţi pentru libertate, iar astăzi vedem că am pervertit dincolo de orice măsură principiile ei elementare. Nu trăim azi, în România, într-o democraţie, ci în caricatura ei haotică, în formele ei fără fond.

Tăcerea teribilă a anilor comunişti a fost înlocuită brusc de un la fel de insuportabil vacarm, de o anarhie a vocilor care strigă din răsputeri. Libertatea de expresie a fost înţeleasă ca li