Unul dintre semnele de întrebare ridicate cel mai des în ce privește capacitatea USL-ului de a constitui o autentică forță politică se referea la caracterul for­țat al unei alianțe între PSD și PNL, adversari acerbi în alte campanii și contexte politice. Se preconiza și continuă pe alocuri să se preconizeze o viitoare separare a apelor, eventual după modelul divorțului fostei ali­anțe Dreptate și Adevăr. USL reprezintă o uniune de conjunctură, anti-PDL și, mai cu seamă, anti-Băsescu, astfel că se poate presupune că, odată ce principalul ei element de coagulare va dispărea, drumurile politice ale PNL-ului și PSD-ului se vor despărți. Surprinzător însă, în momentul de față divegențele cu potențial exploziv nu au loc între cei doi principali aliați politici, ci în interiorul taberei liberale, unde Crin Antonescu pare că-și subminează, în mod greu de înțeles, propria poziție. Racolarea de personaje politice dubioase atît de la vechii „inamici“ pedeliști cît și din alte partide, impunerea în filiale a unor candidaturi hotărîte la nivel central ori aproprierea unui discurs populisto-naționalist prea des reiterat ni-l arată pe Antonescu mai degrabă asemănător cu Traian Băsescu decît profund diferit de acesta. O viitoare despărțire de Antonescu sau o trecere pe linie moartă a acestuia nu ar fi de rău augur pentru liberali, întrucît actualul președinte al partidului s-a îndepărtat mult de surpriza relativ plăcută care se arătase a fi la cele mai recente alegeri prezidențiale. Privită din afară, situația pare stranie și dezordonată. În ciuda faptului că este de două decenii în politică, pînă să devină în această vară președinte al Senatului (și, scurtă vreme, președinte interimar al României), Crin Antonescu nu a ocupat funcții în aparatul de stat, cu excepția ministeriatului Tineretului și Sportului în perioada guvernării cederiste. Absențele lui din Parlament sînt de n