„Un film nu trebuie făcut pentru a ilustra o teză sau pentru a înfățișa bărbați și femei limitați la aspectul lor extern, ci pentru a descoperi substanța din care aceștia sînt făcuți. Pentru a ajunge la acel «suflet al sufletului» care nu se lasă prins de poezie, de filozofie sau de teatru.“ Robert Bresson – Note asupra cinematografiei Cea mai importantă observație a lui Cristian Mungiu despre ultimul său film mi se pare a fi aceasta: „Oamenii care sînt cu adevărat responsabili pentru ceea ce se întîmplă în viaţa acestor două fete nu apar în film“. Afirmația este importantă nu atît pentru nuanța sa morală, cît pentru spiritul bressonian pe care îl cultivă. De fapt, principalii „actori“ ai filmului După dealuri nu apar deloc în vreunul din cadrele filmului. „Realitatea“ de dincolo de cadru este adevărata sursă a tensiunii și a tragediei ce urmează să se petreacă sub ochii spectatorului. Iar în cele două ore și jumătate ale filmului său regizorul construiește minuțios, printr-o acumulare de detalii și de perspective, tocmai această „realitate“, tocmai „substanța“ (suma de momente, afecte, întîmplări și experiențe) din care protagonistele filmului său sînt compuse. Să judeci acest film din perspectiva finalului violent ar fi o minimalizare. Deși visceralitatea, autenticitatea și integritatea cu care finalul tragic este interpretat și filmat sînt incontestabile, nu trebuie să uităm că acestea nu sînt decît rezultatul unei acumulări gradate și sugerate admirabil de Cristian Mungiu. Este important să înțelegem „răul“ petrecut nu din perspectiva finalului, ci din perspectiva eșecului – produs pe toate planurile – care a marcat viața celor două fete. Filmul se remarcă tocmai prin acest lucru. Tocmai prin abilitatea de a nu arăta cu degetul spre un anumit vinovat și de a ne înfățișa o lume care seamănă perfect cu lumea pe care o vedem și în care trăim zilnic, de a fixa