La 79 de ani, celebrul bluesman britanic va cânta, la Bucureşti, duminica aceasta. Odată cu piesele, muzicianul aduce cu el şi o bucată romantică din istoria unui întreg gen
John Mayall va împlini peste trei săptămâni 79 de ani. Reţineţi această vârstă. Majoritatea celor care au atins borna vor să stea mai mult cu nepoţii, joacă şah prin parcuri sau privesc în urmă cu nostalgie. Şi Mayall este nostalgic, cu siguranţă. Mărturie stau puzderia de concerte aniversare, reuniunile cu foştii colegi din tinereţe, spectacole ce omagiază vreun album compus cu peste jumătate de secol în urmă. Şi totuşi, acest bărbat continuă să concerteze. La 79 de ani apare pe scenă, schimbă instrumentele cu uşurinţa unora ce schimbă tacâmurile la restaurant, îmbrăcat într-un maiou strâns pe corp. Este una dintre acele imagini pe care cultura pop le-a denumit generic, cu un termen care în limba română sună uşor profanator,
„iconic".
Acasă la el, în Marea Britanie, Mayall a fost supranumit „Bunicul blues-ului". Este definiţia profesionalismului în muzică. Niciunul dintre albumele sale nu a răvăşit lumea, pe niciun produs discografic de-al său nu-l veţi vedea pe vreo listă tip „10 albume revoluţionare". Muzica sa sună exact, fluent, organizat. Instrumentele sunt aşa cum ar trebui, ritmurile sunt clasice, tonul nu se schimbă aproape niciodată.
Şi atunci, totuşi, de unde acest renume? Mai presus de muzica pe care a compus-o sau a interpretat-o, Mayall a fost un catalizator. Prin mâinile sale au trecut, în ordine, următorii trei chitarişti: Eric Clapton, Peter Green şi Mick Taylor. Primul a ajuns pe zidurile unei localităţi din Anglia, sub forma unui graffiti: „Clapton este Dumnezeu". Al doilea a înfiinţat şi a condus formaţia Fleetwood Mac, iar al treilea a devenit chitaristul trupei Rolling Stones, în, probabil, cea mai creativă perioadă a formaţiei.
Influenţele şi deb
