Primul strat al poeziei semnate de Raluca Brancomir are un caracter confesiv, consemnînd, aidoma Mariei Banuş, în memorabilul său volum de debut, Ţara fetelor, amintiri bucureştene care încep cu „pîntecul mare” al mamei gravide, purtat „cu blîndeţe pe asfaltul fierbinte”, clătinat aidoma unui samovar, pentru a continua cu „aromele tainice” ale mansardei domiciliare, cu „un balcon mic - limbă scoasă străzii zgomotului autobuzelor”.

E o introducere afectivă în partea mai prezumţioasă a cărţii pe care o reprezintă urmărirea unui fin raport speculativ, cel dintre senzaţia dură, „prozaică”, şi „irealitatea imediată”. Realul apare figurat prin acest contact nemijlocit al senzoriului cu aparenţa, astfel încît ceea ce se ascunde în spatele său să aibă credibilitatea unei „funcţionări” a fiinţei care se pune în stare de experienţă lirică. Plecînd dintr-o organicitate existenţială, poeta se regăseşte în atmosfera unei domesticităţi asumate în concretul său, care, la rîndu-i, se mistuie în visul la care e delicios conectat: „E cald, prea cald, prea fierbinte/ în tabloul acesta cu ramă de aur/ în care tu îţi sprijini capul în palmă/ scrii la nesfîrşit aceeaşi sentinţă/ care nu începe/ şi nici nu se sfîrşeşte. A mea./ Păşesc încet la limita dintre vis şi realitate/ pentru că aşa începe orice pedeapsă. Insolită./ Ca şi cum îţi bei cafeaua de dimineaţă” (Personaje). Pentru ca această transmutare a datelor realului în zona ficţiunii să nu aibă un aspect de pură gratuitate e nevoie de un tablou al realului cît mai palpabil, constrîngător, avînd aerul unui alibi. Din care motiv semnalele senzorialităţii înclină prematur spre senzualitate. Jocul copilei cu castanele apare încărcat de sugestii erotice, ca şi de gingăşii maternale. E o anticameră înfiorată de impulsurile delicate ale feminităţii in spe (Un miracol). Spre a-şi potenţa visul, autoarea se sprijină pe beţia sen