Frunza şi firul de păianjen

E toamnă târzie şi albul îngheţului se vede pe acoperişuri. În liniştea dimineţii aştept cu nerăb­da­re primele raze de soare. Îmi caut motiv să pri­vesc pe fereastra de la bucătărie, spre curtea noastră mică. Au trecut, cred, deja două săptămâni de când mă alint cu dansul, mereu altul, al unei frunze de vie sălbatice. Şi-a luat rămas bun de la surorile ei mai tinere, spre abisul veşniciei, şi s-a trezit ancorată între cer şi pământ, de un fir de pă­ianjen. Destul de mare, ruginie, cu marginile găl­bui, stă încovoiată de parcă ar ţine ceva în braţe. Se leagănă, se roteşte în compania unui vânticel căl­duţ şi blând. Ne-am împrietenit, şi cred că aşteaptă dimineaţa, ca să fie admirată. Astăzi e o zi spe­cială, am trecut pragul celor 70 de ani. Din ne­fe­ricire, evenimentul a fost prefaţat, în urmă cu câ­teva luni, şi de un infarct. Poate şi de aceea, mi­rajul supravieţuirii frunzei de vie a devenit un sim­bol al speranţei. Căci, ce este viaţa, dacă nu o opri­re atât de scurtă, în primăvara copilăriei, arşiţa tine­reţii şi melancolia toamnei, când ziua de mâine atârnă, uneori, de un fir de păianjen.

Furat de gândurile mele, nici nu am observat când soţia şi copiii mei dragi s-au apropiat, cu ură­rile şi cadourile obişnuite evenimentului. Casa par­că s-a luminat de razele soarelui şi parcă umbrele şi gândurile mele s-au îndepărtat. "Tată, va fi o toamnă lungă”, îmi spun copiii. Oare şi pentru mi­ne?

Cu mult respect,

VASILE - Arad Frunza şi firul de păianjen

E toamnă târzie şi albul îngheţului se vede pe acoperişuri. În liniştea dimineţii aştept cu nerăb­da­re primele raze de soare. Îmi caut motiv să pri­vesc pe fereastra de la bucătărie, spre curtea noastră mică. Au trecut, cred, deja două săptămâni de când mă alint cu dansul, mereu altul, al unei frunze de vie sălbatice. Şi-a luat rămas bun de la s