- Cultural - nr. 220 / 10 Noiembrie, 2012 Theodor Hristea in Sinteze de Limba Romana, Editura Albatros, Bucuresti, 1984, preluand din lingvistul rus Budagov, accepta urmatoarea definitie a sensului: insusirea obiectelor, reflectata in mintea noastra (prin obiecte intelegandu-se nu numai ceva concret, ci si procese, fenomene, caracteristici etc.). Clasificarea cuvintelor dupa sensul lor contextual si nu numai (exista cuvinte care au acelasi sens, indiferent de context) a preocupat intotdeauna pe lingvisti. Cuvintele monosemantice (monosemantic, - a; monosemantici, -ce ca adj. este compus din neologismul semantic (de origine fr.) si pseudoprefixul (prefixoidul, falsul prefix) mono – avand sensul de singur, unic. (vezi si cuvintele compuse cu acest element savant de compunere: monolog, monodrama, monofazic, monosilabic). Cele mai multe cuvinte din limba romana sunt polisemantice (au mai multe sensuri). Cuvantul compus contine, de data aceasta, elementul savant de formare: poli ("mai multi”, "mai multe”, "multiplu”): policlinica, policristalin. Pseudoprefixul poli are ca si "concurent” pseudoprefixul pluri- (din lat. plus, pluris), fr. pluri-: pluridimensional, plurivalent. Cuvintele monosemantice se caracterizeaza prin evidentierea unui sens principal, de baza, fundamental, esential. Termenii stiintifici si termenii tehnico-stiintifici desemneaza obiecte, procese, fenomene in mod precis, clar, exact. (fluor – s.n. Element chimic, gaz foarte activ, de culoare galbena-verzuie… din grupa halogenilor; tibia, s; os lung al piciorului situat intre genunchi si glezna; ipotenuza (ipotenuze) s.f. Latura care se opune unghiului drept intr-un triunghi dreptunghic – din fr. hipoténuse). Stiinta e stiinta (o reala si adevarata tautologie). Dar ce s-ar intampla daca in loc de fluor, chimistii ar folosi sodiu, daca medicii, in loc sa asigure functionalitatea (normalitatea) pancre