Nu ştiu cine m-a pus! Am petrecut noaptea cu Bogdan. A fost groaznic, înfiorător, degradant. A fost cum nu se poate mai rău. Când am hotărât să-i acord tipului o şansă, conform sfaturilor prietenei mele înţelepte Sara, am uitat complet de principiul: „când ceva începe prost, la fel se şi termină”, principiu enunţat tot de ea, pe baza experienţei de viaţă şi a lecturilor din cărţile de psihologie aplicată. Iar eu, ca să fiu sinceră până la capăt, primisem tot felul de avertismente, dacă ar fi să amintesc doar faza penibilă cu covri­gelul. Nu ştiu de ce am crezut, fie şi pentru câteva ore sau clipe, că m-aş putea simţi bine cu un tip frezat şi superperfect ca şi Bogdan. Să nu mă înţelegeţi greşit. N-am nimic împotriva bărbaţilor aranjaţi. Însă în cazul celor ca Bogdan o astfel de freză denotă o lipsă totală de imaginaţie. Iar felul foarte îngrijit şi total lipsit de personalitate în care îşi îmbracă corpul de altfel perfect, ar fi trebuit să-mi întărească această convingere. Am petrecut deci o noapte cumplită, în care nu ştiam cum să mă ascund mai bine printre cutele cearceafurilor ca să nu-mi iasă în evidenţă imperfecţiunile corpului, pe când el încerca să mi-o tragă având mare grijă s-o facă doar în poziţii care-l avantajau, de parcă ar fi pozat pentru o revistă glossy. Mă simţeam ca şi cum aş fi fost acolo doar ca să-i scot în evidenţă ca­lităţile. Iar după terminarea acestui episod, care mie mi s-a părut lung cât o zi de post, l-am surprins în baie, gol, în faţa oglinzii, încercând să-şi aranjeze freza, deşi era noapte şi ne pregăteam de culcare. Mă rog. Mi-am acoperit corpul meu imperfect cu hainele mele imperfecte (probabil că el nu le-ar numi aşa, ci cu un termen mult mai umilitor, căci, mai mult ca sigur în viziunea lui şi prin comparaţie cu ce purta el, ale mele nu meritau statutul de haine), am pretextat că mă simt rău sau poate că am uitat ceva acasă şi