Iura a plecat dincolo, cu toate desenele noastre. Ne-a lăsat cu un blanc în cap. O parte a copilăriei mele s-a şters brusc ca desenul de cretă pe asfalt, recompus de mine, în alb, după crochiurile lui în negru, în cărbune. Duminică de duminică, desenând la tv, Iura năştea în capul meu ideea că desenul este, de fapt, o ştergere a albului care dezveleşte negrul într-o mie de forme. Căţei, pisici, case, munţi...
Abia apoi, a intrat în viaţa şi în mintea mea Iura, actorul. Ca o completare, ca o întregire, ca o săvârşire a artei până la capăt, după minunea desenului, care mă făcea să scriu, sub fiecare crochiu al meu „Iurie D.”.
Iar acum, toate tuşele noastre s-au şters. Ca-ntr-o luni, după duminica desenului, când priveam, de la balcon, cu lacrimi în ochi, cum o ploaie de vară, infernală, îmi ştergea desenele lui de pe asfalt.
Drum bun, Iura, şi desenează-ne cu nori!
Iura a plecat dincolo, cu toate desenele noastre. Ne-a lăsat cu un blanc în cap. O parte a copilăriei mele s-a şters brusc ca desenul de cretă pe asfalt, recompus de mine, în alb, după crochiurile lui în negru, în cărbune. Duminică de duminică, desenând la tv, Iura năştea în capul meu ideea că desenul este, de fapt, o ştergere a albului care dezveleşte negrul într-o mie de forme. Căţei, pisici, case, munţi...
Abia apoi, a intrat în viaţa şi în mintea mea Iura, actorul. Ca o completare, ca o întregire, ca o săvârşire a artei până la capăt, după minunea desenului, care mă făcea să scriu, sub fiecare crochiu al meu „Iurie D.”.
Iar acum, toate tuşele noastre s-au şters. Ca-ntr-o luni, după duminica desenului, când priveam, de la balcon, cu lacrimi în ochi, cum o ploaie de vară, infernală, îmi ştergea desenele lui de pe asfalt.
Drum bun, Iura, şi desenează-ne cu nori!
