Destinul profesoarei craiovene Mihaela Albu, de la statutul de proaspăt absolvent repartizat într-un sat, Baldovineşti-Olt, fără curent electric, fără instalaţii sanitare şi fără căldură în şcoală, fără posibilitatea de a găsi mâncare la magazinul sătesc, până la a preda într-una dintre cele mai prestigioase universităţi ale lumii, la New York, este un salt... de poveste

După lansarea la New York a două volume, Mihaela Albu a urcat în avion şi în Bănie s-a implicat în desfăşurarea unor seri de poezie în perioada Zilelor Craiovei 2012, apoi a răspuns întrebărilor GdS.

I.J.: De la statutul de profesor în comuna Baldovineşti-Olt (1970-1973), aţi ajuns, peste ani, visiting professor la Columbia University New York (1999-2002). Cum s-a petrecut acest salt de poveste? Viaţa bate filmul, nu?!

M.A.: Oricare om, privind în urmă, după un mănunchi de ani, poate face un bilanţ şi îşi poate evalua traiectoria vieţii. Destinul şi-l face (şi) omul, cum se spune, iar acel „şi“ cred că poate cuprinde în sine o conotaţie mult mai profundă decât pare la prima vedere.

Mă întrebaţi despre „saltul de poveste“ de la statutul de proaspăt absolvent repartizat - obligatoriu, cum era în anii ’70 - într-un sat fără lumină electrică, fără instalaţii sanitare şi fără căldură în şcoală, fără posibilitatea de a găsi mâncare la magazinul sătesc, aprovizionat numai cu oţet şi creveţi, până la a preda într-una dintre cele mai prestigioase universităţi ale lumii.

De la această întrebare pornesc în speculaţiile asupra termenului de „destin“, de soartă şi noroc cu care fiecare ne naştem, dar pe care fiecare suntem datori să-l orientăm după cum credem că e mai bine. Ce vreau să spun? Acest „destin“ sau... gramul de noroc pe care îl avem de la ursitori nu vine din cer, ci... din muncă şi tenacitate. Îmi spuneţi, cu o expresie consacrată, că... „viaţa bate filmul!“, dar