Ne-am întors cu gândul în timp, în Bucureştiul lor, al croitorilor, şepcarilor, ceasornicarilor şi geamgiilor, al pălărierilor şi giuvaergiilor, al oamenilor care încă-şi fac meseria cu pasiune şi hărnicie, deşi nimeni nu pare să mai aibă nevoie de produsele muncii lor. Am descoperit o lume care dispare încet şi sigur. Vă vom spune, în următoarele trei zile, poveştile meseriaşilor de altădată, aşa cum le-am aflat şi noi. Din păcate, puţini mai stau să asculte vocile unei lumi în care mândria lucrului bine făcut îi cernea pe meseriaşii proşti dintre cei buni.
Rătăcind prin pădurea de sticlă şi beton a Bucureştiului modern, în căutarea vechilor prăvălii ale meşterilor profesionişti. Goana după bani a pus la pământ casă după casă, atelier după atelier, o prăvălie după alta. A mai rămas o mână de "meşteri", fiecare cu arta lui, cu secretul lui şi, mai ales, cu părerea de rău că meşteşugul i se duce, irevocabil, pe apa Dâmboviţei. "Nimeni nu mai învaţă meserie, serios, aşa cum o făceam noi. Iar noi suntem aproape faliţi; cum să-i mai învăţăm pe alţii?!" spun ei.
În căutarea meşteşugurilor pierdute
Printre ruinele Buzeştiului, ca într-un veritabil muzeu al meşteşugului urban, mai stau aninate în vreun cui ruginit ori scrise direct pe sticla vitrinei, "firmele".
Pe Popa Tatu, cum apuci spre Ştirbei Vodă, când vii din piaţa Matache, o "Şepcărie" şi o "Tocilărie". Şepcaru zice că a vorbit mult şi degeaba. Nimeni nu l-a ajutat cu nimic. "M-au dat la televizor, la ziar; şi pe urmă, ce?! Am eu problemele mele, nu-mi mai arde de vorbit!" zice omul şi-ţi împinge uşa-n nas, pe dinăuntru. Prin geam, vezi cum se leagănă, agăţate într-un cuier de lemn, pălării; unele vechi, altele, mai noi, cu boruri largi, vreo patru tipare de carton. Rezemat de uşă, spatele şepcarului.
La încă doi paşi, bătrâna "Tocilărie". Prăvălia are povestea ei: cu faţa
