Primul semnal a fost pe 15 iunie 2010. Era în Comisia Forţelor Armate a Senatului SUA. Vorbea McCain. "Sunteţi unul dintre marii eroi ai Americii..." Generalul David Petraeus se străduia să pară atent. Subiectul era chiar viitoarea sa misiune - Afganistan. A sorbit dintr-un pahar cu apă, cu gesturile unui om în prejama unui atac de panică. Senatorul McCain şi-a mai continuat speech-ul preţ de câteva zeci de secunde şi a înlemnit: semi-zeul din Irak era pe punctul de a-şi pierde cunoştinţa. Aghitonţii au făcut zid în jurul său ca să-l ferească de camerele ziariştilor, apoi generalul a ieşit din Comisie ezitant, dar pe propriile picioare.
La începutul lui 2009 îşi descoperise nişte probleme de sănătate, trecuse prin două luni de chimioterapie - episod pe care l-a tratat cu toată discreţia. Însă în vara lui 2010 era, teoretic, perfect sănătos. Pe 23 iunie a fost nominalizat la comanda trupelor Statelor Unite şi NATO din Afganistan, ca succesor al generalului Stanley McChrystal (pe care-l luase gura pe dinainte în nişte discuţii off the record cu un jurnalist de la Rolling Stone - publicaţie sub oblăduirea CIA). Pe 30 iunie 2011 a fost nominalizat ca director al CIA, pe 31 august a trebuit să părăsească Armata, după 37 de ani. Pe 9 noiembrie 2012 a demisonat, invocând cu patos puritan o relaţie extraconjugală.
Generalul Petraeus a fost pentru americani, până ieri, o statuie. O doctrină aplicată în toate teratrele de operaţiuni din Orientul Mijlociu şi Africa îi poartă numele. David Petraeus era Generalul cu majuscule. Acceptându-i demisia, preşedintele Obama a emis un comunicat aducând mai mult a laudatio, în care nu face decât să înşire meritele exceptionale ale demisionarului şi să-şi exprime susţinerea pentru familie (doamna Petraeus apare zilele acestea în presa americană într-o fotografie în care îi ţine soţului său Biblia metodistă, la jurământul
