Colaboratoarea noastră vă recomandă astăzi un volum de eseuri al unuia dintre cei mai apreciaţi scriitori români în viaţă, cel care s-a aflat de două ori deja foarte aproape de premiul Nobel pentru literatură – Mircea Cărtărescu. Sper să vă placă.
„Ochiul căprui al dragostei noastre”
Vă îndrept atenţia în această săptămână către ultimul volum eseistic semnat de Mircea Cărtărescu. Poartă un titlu superb, nichitastănescian, ce ar părea să acopere asemeni unui văl un amplu poem de dragoste. Dar, aşa cum precizam deja, este vorba de un florilegiu de minieseuri corespunzând unui număr de douăzeci şi unu de articole publicate de scriitor în ultimii ani. Prin structura sa riguroasă şi ordonată, fiecare din aceste texte pare conceput să corespundă unei ,,lecturi de seară’’ minimaliste, aşa cum ar mai putea-o încă practica un amator de literatură în anii aglomeraţi pe care îi trăim. În schimb, doza de emoţie a fiecărui eseu rămâne una extrem de concentrată.
Pentru cineva care a citit asemenea mie Zen, ultimul volum diaristic al scriitorului, temele din ,,Ochiul căprui…’’ nu sunt noi. Şi totuşi abordarea stilistică, fie şi un pic schimbată, le primeneşte. Tratând fiecare alt subiect, omogen expresive şi inteligente, dintre toate câteva fragmente devin repere de ţinut minte. Astfel, într-unul dintre eseuri, Cărtărescu relatează moartea tragică şi fantastă a fratelui său geamăn pe la patru ani, într-altul ni se prezintă detalii copleşitoare despre psihoza şi autopsia lui Eminescu. În eseul ,,Ada-Kaleh, Ada-Kaleh…’’ preţ de câteva rânduri scriitorul glisează superb spre filozofia wittgensteiniană: ,,toţi avem o insulă scufundată în apele minţii şi pe care o căutăm cu disperare ca pe diamantul topit al fiinţei noastre (…) noi înşine şi lumea noastră suntem adânc scufundaţi în apele timpului şi-ale memoriei universale ca o Ada-Kaleh ce nu va mai fi niciodat
