Eveniment fără precedent în lunga istorie a Teatrului Naţional din Iaşi: un spectator a întrerupt reprezentaţia, în semn de protest faţă de violenţele de limbaj şi trivialităţile din spectacol. S-a dovedit a fi un profesor de liceu care-şi adusese clasa la teatru în cadrul programului „Valori culturale româneşti”. În sală se mai afla şi un grup de seminarişti de la Mănăstirea Neamţ. Reacţiile, apărute imediat, se situează simetric de-o parte şi de alta a unei dispute pe cale de a deveni ea însăşi trivială.

N-am văzut spectacolul cu pricina şi-i mai bine: sunt posibile referiri la generalităţi şi principii. „Huliganismul verbal” (apud Mioara Avram) sau „teroarea mitocăniei” (apud Dan Puric) nu particularizează nici pe departe spectacolul ieşean, ci-i prezent din belşug în talk-show-urile televizate, în discursurile parlamentare, în limbajul presei scrise, pe mai toate scenele instituţiilor de spectacole şi, din belşug, în filmul românesc; doar radioul (mai) manifestă oarecare reţinere şi moderaţie.

Probabil că diagnoza lui George Pruteanu îşi păstrează actualitatea: „Violenţa de limbaj e un reflex al violenţei fizice şi psihice din societatea română de azi.” Rămâne de văzut cât poate fi acceptat, unde, cum şi de ce. Nu sufăr de sindromul pudicului ipocrit: între altele, am publicat pentru prima oară în România cărţile Marchizului de Sade (”Justine”, 1991, „Juliette”, 1993), scrise într-un limbaj pe cât de deochiat, pe atât de justificat: îl pretindea însăşi unicitatea respectivelor scrieri. Chiar regret că am mai potolit, ici-colo, violenţa unor exprimări; editările ulterioare, lipsite total de prejudecăţi, sunt mai aproape de elocvenţa damnatei opere. Ceea ce nu înseamnă că depăşirea limitelor tolerabilului trebuie acceptată în toate cazurile ca un dat al veacului şi că atât literatura, cât şi limba, n-ar fi îndreptăţite să-şi ia măsuri de protecţie. @