Din când în când, cei pe care îi puteţi vedea în hale uriaşe şi înghesuite, lucrând de zor la vreun calculator, îşi pierd drumul în viaţă şi clachează. Este o nouă afecţiune: depresia de multinaţională

Dacă veţi avea curiozitatea să luaţi parte, chiar şi indirect, la câteva dintre conversaţiile dintre cei denumiţi popular „corporatişti", veţi sesiza cu siguranţă folosirea excesivă a unei anumite forme verbale: condiţionalul-optativ. „Aş merge acasă, să mă culc", „Aş vizita lumea", „Aş intra în concediu", „Uite cum plouă afară! Aş citi şi aş bea ceai toată ziua" etc.

Fără a generaliza, această prezenţă nu este întâmplătoare. Corporatistul trăieşte arareori în prezent. Visează la ce ar face ea (el) dacă nu ar fi la serviciu, regretă alegerea locului de muncă în vreo zi mai proastă, meditează deseori la ideea de a-şi „lua viaţa de la capăt", de a ieşi din ce a intrat, de a schimba totul.

Din punct de vedere pragmatic, ca în orice ramură a muncii, printre corporatişti există trei tipuri de angajaţi: cei care-şi urăsc locul de muncă, cei

care ar schimba locul de muncă, în principiu, dar preferă comoditatea şi pot „merge pe burtă" ani în şir (dând impresia de angajaţi model) şi cei devotaţi, a căror viaţă, ciclul naturii şi mişcările planetelor se raportează la agenda zilnică de la serviciu.

O pierdere

Despre aceştia din urmă va fi vorba în cele ce urmează. Nu despre toţi, căci ar fi o tragedie aşa ceva, ci despre cei care se obişnuiesc atât de mult să-şi găsească biroul, calculatorul, scaunul, creioanele, agrafele şi cănile de cafea după cum le-au lăsat cu o zi înainte, încât, la un moment dat, îşi dau seama că nu se mai găsesc pe ei înşişi. Despre cei care, după ce au funcţionat ani în şir ca un motor turbo, descoperă într-o zi că bateria maşinii s-a descărcat. Şi în jur se face linişte.

Medicii numesc liniştea aceasta