Institutul Italian de Cultură din Bucureşti a adus în sala „Amza Pellea“ a Teatrului Naţional din Craiova, miercuri, 7 noiembrie a.c., spectacolul „Bărbierul din Sevilla“ jucat de o trupă a TeatroImmagine di Venezia. Este prima commedia dell’arte autentică pe care am văzut-o pe viu, şi nu una oarecare, ci una italienească, din oraşul unde a căpătat strălucire alături de celebrele măşti de carnaval, pe care le şi împrumută.

Pentru a fi pe deplin autentică, ar fi trebuit să fie jucată în aer liber, dar şi pe scena craioveană a căpătat consistenţa unui spectacol memorabil pentru cei prezenţi.

Într-un spaţiu extrem de limitat: circa 4 m lăţime şi 3 m adâncime, cu un singur panou-decor în spatele podiumului de joc, care era un plan uşor înclinat şi cu o singură ieşire simbolică undeva, oriunde... în culise. Se subînţelege, alături de decoruri, costumele şi luminile au fost şi ele extrem de sumare.

Asemenea celorlalte spectacole de gen, improvizaţia este la mare cinste, o improvizaţie nu e ca la jazz, unde interpretul iese din partitură cu floricele armonice; aici, actorii ies din temă fie istoric, adăugând aspecte de mare efect pentru public, cum ar fi apropourile contemporane din viaţa politică sau sportivă, fie suprapunând planuri sociale, economice sau familiale din epoci diferite într-o aceeaşi unitate de timp şi spaţiu.

În trupa care a determinat rândurile de faţa au evoluat cinci actori şi o actriţă, din care unul a fost în majoritatea timpului acordeonist, acompaniind fragmentele muzicale pe care actorii le cântau din cunoscuta operă „Bărbierul din Sevilla“ a lui Gioachino Rossini, în maniera în care pe TVR 2 există o emisiune duminicală „Europa mea“ al cărei generic preia imnul UE, „Oda bucuriei“ din „Simfonia a IX-a“ de Beethoven, dar interpretat lăutăreşte la ţambal.

Personajele din commedia dell’arte sunt puţine şi schematice (Arl