Umblă vorba, de la o vreme încoace, că una dintre priorită-ţile puterii ar fi punerea cu botul pe labe a culturii române. Vechile reflexe comuniste sau, mai exact, totalitare, de subordonare a culturii centrului unic de decizie, în vederea unui control propagandistic par să nu fi dispărut. Desigur, tendinţa de a aşeza o labă păroasă pe patrimoniul material şi imaterial al culturii române vii poate fi astăzi reinterpretată.

Se poate, de pildă, spune că înainte vreme dorinţa centrului unic al naţiunii, Partidul Comunist, era aceea de a impune o agendă tematică şi un limbaj formalizat ideologic de la care orice abatere însemna o erezie. Astăzi nu se petrece, în niciun caz, aşa ceva, măcar pentru faptul că nu există între partidele prezente la putere o convergenţă ideologică (una e liberalismul, alta e social-democraţia, oricâte apropieri li s-ar putea găsi, trecând peste inerentele lor asperităţi de poziţionare). Ceea ce se petrece este însă că au loc o condiţionare economică - inaugurată cu toată presa sub domnia ţaristă a lui Adi Năstase (şantajul cu publicitatea, pe atunci) - şi o subordonare prin oameni.

Numirea unor şefi legaţi prin cordon ombilical direct de centrul decizional al unuia dintre partidele boierite este metoda preferată pentru că, pe de o parte, garantează supunerea neezitantă la capriciile puterii (fie ele de promovare, fie de cenzurare, după caz) a oricărei instituţii culturale, iar pe de alta pentru că aceasta este o modalitate la îndemână şi fără mari cheltuieli de a răsplăti fidelitatea unor fideli ai partidului. Numai cine nu a lucrat în cultura ultimilor douăzeci şi doi de ani nu ştie ce derizorie glorie financiară şi administrativă este să conduci un ziar, o revistă, un post local de televiziune teleghidat de la centru, eventual un site internet cu sau fără pretenţii. Şi cu toate astea, în lipsa unor răsplăţi mai consistente, po