În vremuri grele, când îţi venea sa te duci dracu’ unde vezi cu ochii, populaţiei Romei i se propunea un spectacol poate grandios în aparenţa lui, dacă nu ar fi fost greţos în esenţa sa. Astfel, vreme de multe zile (de fapt, câteva luni bune), în celebrul Colosseum şi în alte arene mai micuţe apăreau şi se luptau – pe viaţă şi pe moarte, bineînţeles – numeroşi gladiatori, un soi aparte de sclavi, cu ceva mai multe libertăţi ca aceştia, însă cu o durată de viaţă limitată deseori la cât de mult te susţinea publicul sau cum i se trezea vreo idee împăratului. Aceşti oameni oropsiţi se luptau între ei strict pentru a abate atenţia romanilor de la problemele cotidiene ale cetăţii, ale imperiului. Crizele economice, epidemiile de orice fel sau alte asemenea probleme cu care se confrunta împăratul, toate erau combătute cu un spectacol interesant. Iar ca scopul combinaţiei să fie la locul lui, li se împărţea pâine spectatorilor. Care, mărturie stau scrierile antice, se cam călcau în picioare pentru un colţ de orz sau grâu necopt. După ce prindeau bucata aruncată cu sictir de oamenii şmecherului de conducea Roma, bieţilor spectatori – simple marionete, păpuşi de cârpe – li se trezea adrenalina şi pofta de sânge, când se uitau la crimele din arenă. Iar împăratul era mulţumit vreme de luni bune că nu mai exista pericolul vreunei revolte a maselor înfometate sau nemulţumite.

Peste mii de ani, principiul acestei abile manipulări merge de minune în aproape fiecare ţărişoară pe care o suportă cu stoicism această planetă. Că te numeşti Kenya, Statele Unite ale Americii, Venezuela, Cuba ori România, dacă există interes pentru acest lucru, el se va înfăptui fără greş, iar populaţia în sine va savura fiecare firimitură aruncată ca porumbeilor din Piaţa Prefecturii (cu menţiunea că păsărilor de aici li se aruncă mâncare fără intenţia de a-i jigni, ofensa sau de a-i manipula). P