Gara de Nord. București. România. Trecut de miezul nopții. În urmă cu mai puțin de o săptămână. Spre Cluj am tren doar dimineață, la 6 și 15. Sala de așteptare nu e deloc ofertantă. Și nici birtul gării. Pe deasupra liniilor de cale ferată, în întuneric, strălucesc luminile Pasajului Basarab. În lipsă de ceva mai bun, îmi zic să fac o plimbare, să-l văd mai bine. Și-mi pun gândul în practică. Strada paralelă cu liniile de tren pare pustie. Din când, în când, câte o mașină, rulând nefiresc de încet. Pentru ora târzie din noapte, pentru cât de liberă e șoseaua, pentru cât de alert e ritmul de șofat prin Capitală. Motivul lentorii îl deslușesc pe la jumătatea plimbării. Șoferii mașinilor în discuție, nu sunt ”în trecere”, ci ”în căutare”. Iar ce caută e oferta care mi se face și mie, de o tanti trecută binișor prin tinerețe (vârsta e însă dificil să o estimezi, iar lumina aproximativă a becurilor de pe stradă nu te ajută cu nimic în acest sens): ”Domnu, îți dau o fată?”. Precum la piață: ”Domnu, îți dau niște mere, roșii, struguri, castraveți…” Fără a avea însă nimic din prospețimea fructelor și legumelor de pe tarabele din piață.

Ignor întrebarea și-mi continui plimbarea. În spatele meu, oprește o mașină. Îmi înfrâng curiozitatea de a întoarce capul să văd cine răspunde afirmativ ofertei. Cum se ”negociază” și cum se sortează ”marfa”. La capătul străzii, chiar la trecerea pe sub pasaj, alte două madame povestesc în fața unui chioșc non-stop, la o cafea ”de la automat”. Într-o primă fază sunt ignorat, madamele în discuție par să fi ghicit că nu sunt un posibil client. Pentru că mă opresc să privesc pasajul (și îmi dau seama că nu am pe unde urca pe el), madamele își încearcă norocul: ”Domnu, vrei o fetiță?”. Cu arătătorul mâinii drepte și pendulând ușor capul le dau de înțeles că ”nu”. Nu insistă, mă lasă în pace să privesc pasajul. Să ascult mașinile care tr