Am plecat de la altelierul lui nea Marian Olteanu, de pe Buzeşti, cu un fel de muzică nedefinită în cap. O cacofonie de sunete revărsate din instrumente bătrâne şi dezacordate.
Pe Griviţa, la intersecţia cu Dacia, vizavi de Şcoala de Arte Plastice, o avalanşă de alb se năruie în geamul vitrinei. Te dor ochii şi privirea îţi patinează preţ de câteva secunde pe gheaţa sticlei. O furtună de mâini albe, vânoase, ferme, contorsionate, chemătoare, te ademenesc într-un sorb imaculat, ca într-o descătuşare, o evadare din griul oraşului zgomotos; o scară albă, în spirală, urcă deconcertant spre plafon; muşchi, măşti, statui, cranii, ornamente, o ecvestră; toate albe. Pereţi albi, tavan alb, mobilier alb. Pierdute în aerul alb, trei femei, statui mişcătoare, lucrează, înveşmântate în alb, ca nişte preotese ale zăpezii.
„Păi, cum să ne numim?! Ipsosari”, îmi spune direct, învăluindu-mă cu o privire nefiresc de caldă şi complet albastră, o „meşteră” mai mult mică decât medie. „Ipsosari. Facem statui, mulaje, ornamente pentru cei care mai au „nebunia” să renovează case vechi, de patrimoniu”.
Doamna Rădulescu, creatoarea simfoniei în alb, îmi povesteşte rar, în timp ce frământă ipsosul, cum „a furat” meserie. „Am simţit bucuria asta, acum 60 de ani, lucrând cu doi bărbaţi: întâi a fost un unchi, pe care îl ajutam; apoi a fost soţul meu. Era sculptor şi profesor aici, la Şcoala de Arte Plastice. Pe timpul ăla – „era” lui Dej, anii 50-60 - lucram cu monştri sacri: maestrul Jalea, Irimescu, Baraschi. Toată lumea avea de lucru. Pe urmă, treaba s-a rărit mult”.
Maria Rădulescu nu a terminat artele plastice şi nici nu spune, de complezenţă, c-ar fi vrut. „Am stat în atelier; mi-a plăcut să lucrez, ce să spun? N-am mai avut timp de altele”. După Revoluţie, a ieşit la pensie de la Casa Poporului. „Prin ’97, s-a ivit ocaz
