Cred că am mai spus că-mi plac autobiografiile. Ei bine, îmi plac mai ales autobiografiile crude și intime iar Coetzee e din punctul meu de vedere campion la ambele capitole.
La un moment dat realizează că lipsurile (singure) nu pot să fie generatoare de artă, pentru a realiza ceva cu adevărat semnificativ, artistul mai are nevoie și de pasiune și dragoste. Și pornește în căutarea unei amante frumoase și sofisticate care să-i devină muză. Ghinionul face ca prima lui iubită, Jacqueline, o asistentă medicală cu grave probleme comportamentale, dependentă de terapie, să nu-i înțeleagă nevoia de intimitate în procesul de creație. Se mută cu el și relația care debutase cu o noapte plină de energie, râsete și sex se stinge încetul cu încetul între serile în care ea, deprimată și tristă, îi reproșează imaturitatea și regretele lui că nu va putea să o transforme în obiectul artei sale. Pentru că cine știe dacă el este la fel de capabil cum e Picasso care le transformă pe iubitele sale în făpturi nemuritoare? Sau ca Tolstoi, care a reușit să transforme umerii goi ai Helenei în obiectul dorinței tuturor bărbaților peste ani? Iar pentru că propria lui incapabilitate de a se adapta unei relații stabile îl inhibă, studentul ambițios își proiectează neputința în imposibilitatea lui Jacqueline de a-l înțelege, ea fiind complet lipsită de veleități artistice. „Nefiind ea însăși o artistă, n-a putut aprecia nevoia artistului pentru singurătate lăuntrică?“ – se întreabă el. – asta am scris despre romanul Tinerețe al lui Coetzee (mai multe aici).
Ba chiar ajunge la concluzia că femeile, în general, sunt, prin natura lor – ucigătoare de artă. Prin urmare se decide: „trebuie să respingi femeile chiar dacă le iubești“.
M-a interesat dintotdeauna felul în care relația scriitorilor (femei sau bărbați) cu partenerii lor îi influențează în bine sau rău, îi ridic
