Acum 60 de ani, când comuniştii confiscau proprietăţile agricole, în mod paradoxal sărăcirea populaţiei se încheia. Cei care aveau pământuri puţine nu mai aveau nimic şi pe deasupra scăpau şi de istovitoarele cote la stat, pentru că aşa era atunci, cine avea pământ şi vite era obligat să dea statului o parte din producţie. Pământul era sărac, dar pentru că oamenii nu aveau bani, trebuiau să muncească proprietăţile să obţină produse pentru ca statul să nu le ia bunuri din gospodărie. Drama săracilor din satul românesc s-a încheiat puţin după aceea, atunci când odată cu uniformizarea loturilor agricole primite în folosinţă de fiecare, cate 3.000 mp. a început şi industrializarea ţării. Ţăranii tineri mai întâi bărbaţii şi apoi femeile au devenit muncitori necalificaţi şi au primit salarii. Cine avea bani nu mai era sărac lucru valabil şi în zilele noastre. În fiecare gospodărie pentru cei 3.000 mp, pentru făină, ulei şi zahăr trebuia crescut câte un porc sau câte un viţel, plătit relativ bine în comparaţie cu piaţa. Cine nu făcea această corvoadă pierdea pământul. Din păcate populaţia îmbătrânită a satului romanesc nu a mai putut preda ştiinţa agriculturii generaţiilor următoare, astfel că pensionarii de astăzi nu mai ştiu să le spună copiilor lor cum se face agricultură şi de ce nu se cultivă pământurile. Nu vreau să fiu considerat cinic, dar atâta vreme cât în satul românesc vor exista pensii şi ajutoare sociale, în actualele condiţii de creditare a agriculturii pământul va rămâne nemuncit. În asemenea termeni nu putem vorbi de agricultură de subzistenţă, iar ajutoarele de la comunitatea Europeană ca şi finanţările mici sunt nefolositoare, pentru că există o doză mare de minciună în declaraţii. Verificarea fiecărei case în parte şi penalizarea celor care au făcut declaraţii false este inutilă pentru că recuperarea banilor va fi greu de făcut datorită lipsei acte