Probabil că mulţi nici măcar n-au observat faptul că – oficial – a început campania electorală. Pentru simplul fapt că România pare să fie într-o eternă campanie. Am avut campania pentru suspendarea preşedintelui, campania pentru alegerile locale, iar acum cea pentru parlamentare.
Cu ce se deosebeşte aceasta de cele de până acum? În primul rând prin transferul ponderii dinspre partide spre persoane. Nu mai este, în primul rând,o competiţie a formaţiunilor politice. Votul ăsta uninominal a dat totul peste cap. Nu a dat nici un semn, încă de la precedentul scrutin, că sistemul ar fi mai bun de cât cel pe liste. Ba din contră: ceea ce a rezultat din urne în 2008 a dat cel mai slab parlament, cu resursa umană cea mai lipsită de calităţi. Banii şi-au spus atunci, mai mult ca oricând cuvântul. Acum, banii au devenit, pe faţă, principalul reper. Aproape toate partidele au introdus, pe faţă, neruşinata taxă de participare. Unele formaţiuni au văzut chiar în candidaţi o sursă importantă de venituri scoase de sub orice control fiscal. Nu numai că s-a perceput taxă de înscriere (de 50.000 euro – în colegii fără succes garantat), dar chiar şi clauza plăţii a 2 milioane de euro de cei care, odată intraţi în Parlament, ar dori să părăsească formaţiunea în numele căreia au candidat.
O a doua caracteristică a acestui scrutin o constituie bătălia dintre alianţe. Condiţia numirii premierului invocată de Băsescu ca fiind inspirată de Constituţie, a obligat cele două formaţiuni principale de opoziţie să se unească. Scopul este de a obţine peste jumătate din voturi, altminteri nefiind exclus ca preşedintele să facă ce-a mai făcut şi altădată: să numească un premier „propriu”, prin care să forţeze formarea unei coaliţii „imorale”, dar care să poată guverna. Dacă USL nu obţine 51% este foarte posibil ca un PDL, cu maxim 25 - 30% din voturi, să adune pe lângă el nu
