Andrei Chiliman este departe de a putea fi considerat o fată mare a politicii româneşti. Este unul dintre membri fondatori ai PNL la reînfiinţarea acestuia în 1990, iar la localele din vară şi-a adjudecat pentru a treia oară mandatul de primar al celui mai dinamic sector al capitalei - în care pe lângă determinare este nevoie şi de flexibilitate pentru superviza cât de cât agilul sector imobiliar. Comparativ cu alţi edili europeni precum primarul Londrei Boris Johnson sau cel al Berlinului Klaus Wowereit, Chiliman nu este un personaj flamboaiant, liberalul preferând să-şi cultive aura unui administrator de sector sârguincios şi mulţumit cu activitatea sa curentă.

În timpul guvernării Tăriceanu, nu a dat semne că ar fi tentat să se ralieze grupului de liberali marcanţi deveniţi disidenţi în partid din cauza susţinerii cauzei lui Traian Băsescu. În vremuri mai recente s-a numărat printre cei care au agreat alianţa cu PSD, împotriva căreia nu a crâncit nici în calitate de jucător-cheie în administrarea municipală şi nici de (fost) lider al PNL Bucureşti. Chiar şi în toiul recentei crizei izbucnite din cauza eraticului comportament al lui Crin Antonescu, Chiliman a ţinut să-şi reafirme loialitatea faţă de partenerii de alianţă.

Dacă România ar fi evoluat încet, dar sigur spre o democraţie cu mecanisme predictibile şi raţionale, probabil că românii nu aveau parte de prea multe luări de poziţii ale primarului Chiliman. Omul şi-ar fi văzut de responsabilităţi şi treburi - inclusiv cele personale, pentru ca finalul de carieră să nu-l prindă în postura de om sărac. Recent însă a considerat că este cazul să iasă la rampă pentru a trage un semnal de alarmă cu privire la conduita patologică a şefului său de partid. Cum de-a lungul carierei sale politice Chiliman nu s-a remarcat printr-o retorică tranşantă, se poate concluziona că atacul dur la adresa lui Antonescu