La aproape trei decenii de la moartea lui Osip Mandelstam (1891-1938), văduva acestuia, Nadejda Iakovlevna Mandelstam, lăsa să-i scape în penultimul alineat al testamentului său (Мое завещание), dacă nu cumva însăşi logica interioară a demersului său ducea într-acolo, o frază cu adevărat teribilă pentru cineva care, fiind lipsit de orice proprietate şi chiar izgonit nu numai din casă, ci şi din oraş (va reveni la Moscova abia în 1958, după ani de exil), reuşise să salveze de la uitare numeroase versuri ale soţului său dispărut fără urmă, învăţându-le pe de rost: „Лишь бы ничего не досталось государству и его казенной литературе” („Doar să nu-i revină nimic statului şi literaturii sale aservite”).

Suntem în 1966, anul trecerii în nefiinţă a Annei Ahmatova (în data de 5 martie, ziua morţii lui Stalin – ce tristă ironie a sorţii!), o apropiată dintotdeauna; în schimbul „dezgheţului” lui Nichita Hruşciov se instaurează aşa-zisa „toamnă brejnevistă” – de-acum înainte, disidenţii de toată mâna nu mai sunt trimişi în GULAG, ca pe timpul „Tătucului”, ci internaţi în spitale de psihiatrie.

Din an în Paşti câte o revistă din provincie (intraductibil, acest termen specific unui Imperiu întins pe cea de a şase parte de uscat a globului: „из глубинки”!) reuşeşte să strecoare în paginile sale un poem-două ale poetului de două ori reabilitat – în 1956, pentru dosarul intentat în 1938; şi în 1987, pentru dosarul intentat în 1934 –, cu riscul de a supăra autorităţile („afacerea Pasternak” e încă vie în memoria tuturor, chit că deja „şaizeciştii” ruşi – şi nu numai, între paranteze fie spus! – încep să primenească atmosfera culturală „от Москвы до самых до окраин”).

Raportată la tragedia poetului, reacţia văduvei sale – şi anume de a dezmoşteni statul ce i-a băgat soţul nici nu în mormânt, într-o groapă comună! („арест, лагерь и безымянная м