Cum "Kir Ianulea", nuvelă publicată în toamna anului 1909 în revista "Viaţa românească", la Iaşi, era o încununare a vocaţiei de prozator, comedia "Titircă, Sotirescu et C-ia" ar fi urmat să devină o încununare a vocaţiei de dramaturg. N-a fost să fie. Rămânem în seria proiectelor neîmplinite - destule în literatura română - de la Bălcescu şi Eminescu, la Rebreanu, Marin Preda şi Ştefan Bănulescu.

Exerciţiul contrafactual pe cere-l facem acum vizează nu ceea ce ar fi putut să fie, căci nu intenţionăm să recompunem mozaicurile sparte, ci vizează o punere şi o integrare în structurile mari ale operei a ceea ce deja este publicat. Oricum, rămânem credincioşi principiului exprimat de G. Călinescu: "toate hârtiile pe care le găseşti pe masa cuiva au fatal o coerenţă" şi în virtutea acestui principiu întreprindem analiza noastră. Apelând la personajele vechi, cu destinele deja fixate în 1879 în "O noapte furtunoasă" şi în 1883, în "O scrisoare pierdută", Caragiale dorea să vadă cum şi mai ales cât de mult s-au schimbat oamenii în România, în finalul secolului al XIX-lea şi primii ani ai secolului al XX-lea. Era prima dată când Caragiale relua un grup de personaje şi le regândea destinul. Nici nu ştii dacă e ruptură sau continuitate. În aparenţă, este ruptură, dar în spirit este continuitate, căci toate personajele aveau "in nuce" germenele arivismului, trădării şi ticăloşiei. Nu reiese de nicăieri că autorul ar fi fost nemulţumit de felul în care gândise la 30 de ani şi acum, la aproape 60, ar fi avut ceva de corijat. Dimpotrivă, ni se pare că a fost un teribil diagnostician. Niciunul din personajele ultimei comedii nu ratează, niciunul nu dă faliment, ca şi când aceste drame ale economiei libere ar fi fost mereu doar pentru alţii, niciodată pentru personajele lui Caragiale. Ciudată specie! Dumitrache Titircă nu mai e "Inimă rea" - o poreclă atribuită de Ve