ÎNCĂPĂŢÂNARE În politica externă, Nicolae Ceauşescu a continuat principiile exprimate în „Declaraţia din aprilie 1964", prin care Partidul Muncitoresc Român îşi proclama autonomia în raport cu Partidul Comunist al Uniunii Sovietice

Astăzi se estimează că perioada guvernării Ion Gheorghe Maurer (1961-1974) a fost o etapă prodigioasă în istoria diplomaţiei româneşti.

Corneliu Mănescu, ministrul de Externe moştenit de la Gheorghe Gheorghiu-Dej, a fost menţinut de Nicolae Ceauşescu până în 1972. În tot acest interval de timp, noul lider al României s-a folosit de „atacanţii" şi strategii predecesorului - Ion Gheorghe Maurer şi Emil Bodnăraş. Venirea la putere a guvernului Maurer, în 1961, a însemnat o etapă nouă şi în relaţiile externe, una în care puterea politică se sprijinea pe departamentul externelor, a mărturisit Corneliu Mănescu (Lavinia Betea, „Partea lor de adevăr", Bucureşti, Compania, 2008).

DEJ - RECE ŞI CALCULAT, CEAUŞESCU - INFLEXIBIL

Politica lui Dej se caracteriza prin prudenţă şi stabilirea consecinţelor, mai ales a celor pe termen lung. Inflexibilitatea lui Ceauşescu, manifestată ulterior excesiv, va avea consecinţe fatale.

Deşi, după 1968, Ceauşescu nu i-a mai recunoscut şi nici nu i-a mai amintit vreun merit predecesorului, între cei doi lideri comunişti ai României au existat asemănări semnificative. Comparându-i, Mănescu a mărturisit „slăbiciunea" amândurora pentru diplomaţie. Fiecare „dorea să ştie tot, să conducă tot şi fiecare dintre ei a dorit să realizeze lucruri deosebite cu care să rămână în istorie", a povestit acesta. Dintre informările aflate pe biroul lor, dimineaţa, le citeau întâi pe cele primite de la Externe. Deşi primeau ştiri şi analize pe aceleaşi teme şi de la Interne, şi de la secţia de relaţii externe a CC al PCR, le preferau pe cele obţinute legal prin canalele specializate ale diplomaţiei.

MA