A căzut ca un trăsnet săptămâna trecută vestea că diriguitorii noştri - preşedintele, premierul şi guvernatorul BNR - au decis să ia din nou bani de la "Troica" păstorită de Fondul Monetar Internaţional.
După ce, cu numai câteva luni în urmă, părea că ne pregăteşte pentru vremuri mai bune cu declaraţii contrare unui nou acord cu FMI, guvernatorul BNR s-a sucit fără nicio explicaţie şi ne pune în faţa ochilor o oglindă îngrozitoare: România nu poate supravieţui financiar pe cont propriu şi nu se poate autoguverna fiscal, cel puţin deocamdată!
Anunţul intempestiv, bulversant al necesităţii unui nou acord cu FMI confirmă însă şi eşecul definitiv al politicilor publice de traversare a crizei, aşa cum au fost aplicate ele în ultimii patru ani de câteva guverne, de BNR şi, în egală măsură, de Preşedinţie. După patru ani de criză aproape fără echivalent ca amploare în Europa, după escaladarea nebunească a datoriei publice - care ne-a transformat peste noapte în cel mai mare client debitor al FMI din regiune -, după tăieri sălbatice de salarii şi majorări nemaiauzite de impozite, economia României abia se târăşte la limita recesiunii de la un trimestru la altul, perspectivele inflaţiei provoacă fiori, investitorii străini se retrag pe capete dintr-o piaţă în care nu mai cred, iar fondurile europene s-au transformat din fata morgana într-o gogoaşă cu glazură infracţională.
Patru ani de lipsă de viziune macroeconomică şi geopolitică, de captivitate mentală în politici monetare călduţe, dar ineficiente, de voluntarism păgubos şi, în ultimă instanţă, de lipsa de voinţă politică pentru schimbare ne-au readus la punctul zero al statelor eşuate: suntem din nou cu căciula în mână la uşa Troicii mondiale, ca şi acum patru ani, dar de data aceasta mai săraci, mai îndatoraţi şi mai lipsiţi de speranţă.
Desigur, judecând lucrurile la rece, ca un finanţist, un no
