Am răsfoit, recent, colecţia publicaţiei "Cultura poporului”, din 1928. Am citit, cu emoţie, un articol - "Pe plaiuri româneşti” - al cărui autor, D.I. Dogaru, conturează tulburător o Românie mirifică, divină. În vâltoarea evenimentelor de zi cu zi, românii uită sau neglijează astăzi frumuseţea acestor plaiuri binecuvântate, numite, din bătrâni, "Grădina Maicii Domnului”. Iată ce spunea gazetarul, în 1928, despre România, fără să socotească patriotismul vreo clipă subiect desuet, aşa cum unii consideră astăzi: "Ţi-ai dat seama, Române, de nespusele bogăţii ce le are ţara ta? Ai stat vreodată să desfaci sfânta carte a Patriei tale să vezi harul cu care a miluit-o Cel de sus? Ai visat, în somnul tău zbuciumat, că România va străluci ca un soare pe cerul lumii? Da; fără îndoială, căci soarta ţării tale a fost păzită de aripi cereşti şi cugetul fiilor săi a fost îndreptat spre fapte bune şi frumoase.

Nourii furtunoşi au întunecat cerul Patriei tale, fulgerile au  brăzdat fruntea ei, uraganul dezastrului s'a deslănţuit fără milă pe plaiurile ţării. Asta, ca o întărire, ca un punct de încercare a răbdării pentru oţelirea de mai târziu. Mucenicii neamului tău şi-au dat viaţa scăpându-ţi fraţii din ghiarele de oţel ale robiei milenare. Pâraiele munţilor s'au încruntat ş'au dus ca un murmur eroic ecoul izbânzilor noastre. Plaiurile au repetat la fel povestea "Feţilor frumoşi” ce s'au răsboit cu smeii şi cu lighioanele cu pliscul de oţel. Soarele a răsărit; scoală, Române, şi-ţi cunoaşte ţara! Dumnezeu ţi-a pus-o în locuri de Raiu.

Munţii tăi cărunţi, în luna lui Cuptor, privesc cu semeţie viitorul neamului tău. Brazii îndoiţi de vârtejul neliniştei şoptesc pe înserate poema isbânzilor eroice.

Undele grăbite ce sar în albiele sprinţarelor pârae, duc în valuri ecoul suferinţelor tale. Şi'n apus de soare, când pacea se coboară pe plaiurile ţării tale,