Se cheamă primăvară dimineaţa în care răsare viaţa ei pe lume. Într-o primăvară a răsărit şi viaţa mea. Aş fi putut avea norocul să fiu frunză, dar m-am nimerit, din greşeală, om.

Doamne, ce mari diferenţe între oameni şi frunze! Visul lor de aur este căderea. Al nostru, mărirea. Poate de aceea, viaţa noastră este un şir lung de căderi, a lor, o continuă urcare spre cer. Noi suntem făcuţi din ţărână, ele, din lumină. Poate de aceea, veselia noastră e tristă, iar tristeţea lor veselă! Atât de veselă încât ochii mei nu se mai satură de râs, urmărind de la fereastra camerei în care dorm copleşitorul spectacol al întoarcerii frunzelor în lumina din care sunt făcute. Aproape că nu merit atât de multă bucurie. Îngâmfării mele de om i se face dintr-o dată ruşine de lipsa de înfumurare a frunzelor. Ar avea o grămadă de motive să fie cu nasul pe sus. Despre frunze vorbesc. Dar nu sunt.

Încă nu ştiu cui să-i mulţumesc  pentru pomii trimişi direct din copilăria mea în curtea alăturată, cu scopul precis de a-mi ţine de urât atunci când se întâmplă să mă simt singur. Cum n-am avut norocul să mă nasc frunză, se cam întâmplă. Să fi ştiut părinţii mei zămisliţi din ţărână de acest beteşug al singurei vieţi ce mi-a fost dată, m-ar fi încredinţat spre adopţie unui copac. Să tot înveţi despre cădere în miile de ani în care se petrece trecerea de la primăvară la toamnă!

De partea frunzelor, trecerile care se petrec! De partea oamenilor, petrecerile care se trec!

Dă-mă!, i-am strigat mamei, care nu s-a îndurat să mă dea. Nu cumva a venit copacul acela după mine ? Nu cumva n-o să învăţ nici de data aceasta nimic de la frunze? 

Dumnezeule mare, mai întâi al oamenilor, şi, la urmă de tot, al copacilor, ce deosebire între frunze şi oameni! Frunzele care cad se întorc la primăvară. Oamenii, niciodată!

Se cheamă primăvară dimin