La Havana, capitala Cubei, încep negocieri între gherila comunistă columbiană şi oficialităţile de la Bogota. Dialogul nu este simplu dar el ar urma să pună capăt unui conflict armat care durează de aproape 50 de ani. Negocierile au loc într-un context istoric total diferit faţă de anii 60 şi 70 ai secolului trecut cînd mişcările de guerilla au proliferat în America latină pe fond de romantism revoluţionar şi de iluzii marxiste.
Probabil că nu există ţară pe planetă unde să nu poată fi cumpărate în diverse bazaruri tricouri şi afişe cu imaginea lui Che Guevara. Chipul său a fost o emblemă pentru ideea de revoluţie marxistă în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Si chiar şi astăzi mulţi tineri îi prelungesc cultul, fără să ştie prea bine însă ce rol a avut Che Guevara în mişcarea revoluţionară latino-americană. Pentru mulţi, faptul că Che Guevara a murit cu arma în mînă în jungla boliviană este suficient pentru a-l considera un erou.
El nu este însă singurul care a crezut în acest tip de revoltă. După victoria revoluţiei cubaneze, în 1959, cel puţin 40 de mişcări insurecţionale au izbucnit în America latină. Aproape toate erau inspirate de idelaurile marxist-leniniste şi de strategia adoptată de Fidel Castro în Cuba. Nici una din ele nu a reuşit însă să ducă la acelaşi rezultat ca în Cuba, dar toate au dus la multă vărsare de sînge şi la moartea a sute de mii de oameni. Paradoxul este că unele dintre aceste mişcări, reprofilate în partide politice, au reuşit ceva mai tîrziu să ajungă la putere pe calea… urnelor.
Aşa a fost cazul cu fosta mişcare Tupamaro din Uruguay. Unii lideri sud-americani apropiaţi de ideologia şi romantismul revoluţionar al guerillelor au ajuns şi ei la putere, este cazul cu Hugo Chavez în Venezuela, cu Evo Morales în Bolivia, cu Rafael Correa în Ecuador, cu Ollanta Humala în Peru. O situaţie specială a cunoscut-o Nic
