Scrisori către Monica, primul volum, se impune ca una dintre cărţile anului editorial 2012; iar odată publicate cele trei volume anunţate în Nota asupra ediţiei, vom avea o corespondenţă de o excepţională valoare documentară şi umană.
S-a vorbit, la noi, atât de mult despre suferinţele din timpul comunismului, încât subiectul acesta sensibil şi dureros, rulat retoric şi instrumentat în beneficiul strict al suferitorului vorbitor, a ajuns să provoace ridicări din umeri. Dacă N. Steinhardt şi Ion D. Sîrbu au suferit, delatorii şi torţionarii lor au „suferit“ şi ei, cel puţin în mărturii contrafăcute şi în amintiri prin al căror abur mitologizant se întrevede propriul martiriu. Dacă Blaga a fost interzis în epoca realismului socialist, au fost „interzişi“ şi grafomani care, după 1989, au atribuit respingerea manuscriselor unei Cenzuri oribile, de ordin ideologic. În fine, dacă Livius Ciocârlie, Nicolae Manolescu şi Gabriel Liiceanu nu au fost membri de partid, apoi nici legionarii generaţiei anterioare n-au fost, fapt ce le-ar fi dat, în anii ’90, un titlu de nobleţe. Îl meritau? Amestecul acesta al suferinţei cu „suferinţa“ şi al oponenţilor democraţi la totalitarismul comunist cu cei reprezentând un totalitarism de semn contrar a dus la o discuţie voit încâlcită şi la un tablou dorit confuz. Orgoliile scriitoriceşti fiind mari, a fost relativ simplu ca ele să fie speculate şi montate, astfel încât cititorul mai tânăr să piardă conturul vechilor întâmplări şi fapte. În noiembrie 1989, cu o lună înainte de căderea regimului Ceauşescu, întreaga lume scriitoricească românească ştia cine suferise cu adevărat şi cine – cu ghilimele. În noiembrie 2012, la 23 de ani de la acest reper şi în condiţii de totală libertate a informaţiei, vedem cum ghilimelele au avansat, amestecând realitatea factuală cu fantasmele şi vechile compromisuri, c
