Un stat care-și devorează autoritatea, care-și sapă credibilitatea, care acreditează confuzii grave, promovându-le la rang de reguli, se depărtează, cu fiece gest, de orice substrat democratic autentic.

Cazul senatorului incompatibil Mircea Dia­co­nu, de dragul pensiei căruia a fost ignorată o hotărâre judecătorească definitivă, a deschis un precedent periculos pentru fragila de­mo­crație românească și a dat un­dă verde unei atitudini ne­permise în raport cu ins­ti­tu­țiile statului. Deși mai apoi, ca o sublimă concesie, ace­lași senator care vorbea de egalitatea hoților a anunțat că nu-și mai depune can­di­datura pentru un nou man­dat, răul cel mare fusese de­ja făcut.

În plan simbolic, al relației unui ales cu statul de drept, s-a indus în mod cu totul vicios, încă o dată, ideea că, oricât de definitivă ar fi o hotărâre judecătorească, ea mai poate fi pusă la îndoială atunci când in­teresele țărișoarei sau, mai simplu spus, ale anumitor locuitori ai acestei țărișoare, o cer. Dacă noi, aleșii poporului, credem că una sau alta dintre sentințele justiției referitoare la pro­pria noastră persoană sunt îndoielnice, atunci putem să alegem varianta neaplicării ei. Voința poporului, încredințată nouă prin vot, este întotdeauna superioară verdictului legii. Sau, mai simplu spus, există anumite ca­tegorii de cetățeni situați deasupra legii, în vir­tutea faptului că o ela­bo­rează sau că au primit un man­dat să o facă.

Or, definiția democrațiilor li­berale moderne, aceea pe ca­re părinții fondatori - aceia adevărați - ai Constituției Ame­ricane au pus-o la temelia primei construcții statale de­mocratice moderne, este le­gată în mod indubitabil de prin­cipiul „nimeni nu e mai presus de lege“. Orice artificiu sofistic legat de voința generală, de puterea poporului, de democrația ca putere generată de popor sunt derapaje străine de spiritul și litera teor