Dacă aseară, la Londra, Roger Federer ar fi fost încă o dată Campionul Campionilor, m-aş fi bucurat, dar nu din cale-afară.

A fost foarte aproape. I-au lipsit două mingi în fiecare set, după ce a condus cu 3-0 în primul şi 5-3 în al doilea, ca să-l bată pe Djokovici. Dar cum?...

Maestro a jucat meschin, zgârcit, la ciuguleală pe greşeala adversarului. Incredibil că trebuie să scriu aşa ceva despre Federică al meu, dar asta a fost.

S-a angajat în nenumărate ţăcăneli de rever în cros cu un Djokovici care înfloreşte cu cât îi trimiţi de mai multe ori mingea în acelaşi loc. În tot meciul, nu ştiu dacă Federer a dat de trei ori cu splendidul lui rever în lung de linie.

A încercat o singură scurtă, cu reverul, reuşită perfect, dar una singură.

Nole are, în clipa de faţă, probabil cel mai bun retur din lume. Iute şi elastic ca un crab alien ţâşnit din burta unui om şi deplasându-se cu viteză inumană pe culoarele staţiei spaţiale, el agăţa in extremis primul serviciu foarte bine plasat al lui Roger şi arunca mingea, gogonată şi moale, dar lungă, pe fundul terenului, unde Federer o aştepta ca să înceapă un schimb de cele mai multe ori câştigat de sârb.

De neînţeles de ce Federer nu-şi urmărea primul serviciu la fileu, pentru că ar fi avut mult mai multe şanse să încheie punctul, eficient şi spectaculos, cu voleul.

Dar cu adevărat „noaptea minţii” mi s-a părut returul de backhand al lui Federer. Cu o încăpăţânare maniacală, chiar şi atunci când Djokovici îi servea mingea a doua scurt şi slab, elveţianul tăia un slais cros lipsit aproape total de perspectivă, pentru că Djokovici profita de zborul prea lent şi lung al mingii în aer ca să se aşeze şi să ia controlul punctului cu loviturile lui aspre de pe fundul terenului.

Practic, aşa cum observa Ion Ţiriac, al cărui comentariu a fost o binefacere să-l ascult, Federer îşi cre