Hedda Gabler, de Henrik Ibsen; regia: Andrei Şerban; scenografia: Carmencita Brojboiu; în distribuţie: Imola Kézdi, Zsolt Bogdán, Enikő Györgyjakab, Anikó Pethő, András Hatházi, Ervin Szűcs, Réka Csutak; o producţie a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj; Teatrul Odeon, în cadrul Festivalul Naţional de Teatru.
Păşeşti cu sfială pe covorul de frunze moarte, artificiale, dintr-un alt anotimp. Un altul, acelaşi. Pătrunzi apoi printr-un culoar iluminat ca un cavou modern în universul casei de păpuşi al familiei Tesman, salonul verde cu pereţii deschişi spre spectatorii care înconjoară scena convenţiei teatrului de cameră, unde comunicarea este nemijlocită. Pluteşte, pe undeva, un aer de subterană, senzaţie stranie de a privi ceea ce a fost cândva îngropat. Interior burghez şi meandrele lui încărcate de secrete, populat de strigăte şi şoapte. (Este o repetiţie cu public, şansa totuşi de a vedea, fie şi în varianta work in progress, spectacolul la care biletele s-au epuizat vertiginos, invitaţiile fiind distribuite după criterii aleatorii.) Pentru că suntem în această toamnă din mileniul 3, demni urmaşi ai dramei scrise de Henrik Ibsen cu peste un secol în urmă, „actualizată“ de Andrei Şerban fără a plăti tribut vremii şi mode(le)lor îndrăzneţe de o zi, uitate peste noapte. Lectură de profunzime a unui text aproape ignorat, susţinută de relevanţa conceptului regizoral aplicat renumitei trupe a maghiarilor de la Cluj, puţin cunoscute dincolo de vecinătăţile geografice. Ceea ce, în contextul liberei circulaţii a valorilor, „este o crimă“. Radicalitatea atitudinii unui artist de talia lui Şerban, expusă cu prilejul lansării cărţii lui Peter Brook, Fără secrete, prefaţată de el sub titlul Unde toate întrebările se nasc..., trebuie să primească un răspuns.
Tragicomedia cotidianului e suficientă sieşi, în această istorie ieşită din
