Fără a conchide, înainte ca instanţa să se pronunţe definitiv, că deputatul Alin Trăşculescu este vinovat de acuzaţiile pe care i le aduc procurorii anticorupţie în dosarul în care demnitarul a fost reţinut la finele săptămânii trecute, nu este nici nedrept, nici prea devreme să plasăm personajul în galeria politicianului tipic pentru România actuală: şi-a branşat afacerile la conducetele cu bani publici şi s-a învârtit de un mandat de parlamentar, pe care şi-a propus să-l dubleze, din moment ce s-a pregătit să le ceară alegătorilor din Vrancea un nou vot la apropiatul scrutin din 9 decembrie.

Oricum, în faza în care ancheta a ajuns deja se conturează profilul unui "bărbat politic" excentric prin ablitatea cu care se descurcă în mlaştina relaţiilor dintre intrarea în serviciul public şi urmărirea interesului personal sau de grup.

Cum, însă, accesul unor tipi de acest gen la vârfurile puterii nu reprezintă o excepţie, ci s-a impus ca regulă încă din zorii democraţiei post-decembriste şi cum nu este de aşteptat ca fenomenul să dispară sau să se subţieze de la sine, întrebarea e cine ar trebui, respectiv cine ar putea să treacă prin ciur asemenea veleitari?

În 2004, societatea civilă, reprezentată prin Coaliţia pentru un Parlament Curat, a iniţiat un demers fără precedent în România, îndosariind şi monitorizând numele candidaţilor care erau nepotriviţi pentru înscrierea în cursa electorală.

Ulterior, se poate spune că a existat cel mult o vagă continuitate, eficienţa acestui instrument reducându-se, din păcate, foarte mult, căci numărul suporterilor sinceri a fost întotdeauna extrem de redus.

Clasa politică, în schimb, nu a schiţat nici până atunci şi nici de atunci încoace vreo brumă de empatie cu aşa ceva. O asemenea atitudine nu a făcut decât să încurajeze fenomenul corupţiei la nivel înalt şi să-i invite la vânarea unor posturi înalte